Poezie
Lună plină
1 min lectură·
Mediu
Fumegă verde candela Lunii pline;
vântul aduce miros de tămâie
și gânduri mai vechi răscolesc
amintiri calde ca sângele proaspăt.
Scapără stele ca-ntr-o noapte
în care omul aduce prinos acerbelor
înălțimi pe care nu le-a cucerit
niciodată, decât în visurile cele
mai colorate și care, a doua zi,
deveneau o și mai mare tristețe.
Pe drumul luminat de frunzișul
verde al Lunii, merg de unul singur,
vorbind din când în când cu mine
însumi, spre a-mi alunga teama,
că-aș fi rămas doar eu de pază la
marginile pământului.
Lună plină, cercul lui Diogene
în flăcări, cum să mă bucur de tine,
când sub puterea ta, suferința urcă,
nestăpânită urcă,
până la ultimul gând,
întocmai ca apele-n maree nebună?
E cineva care vrea să împartă
cu mine noaptea aceasta cu Lună plină!?!
001.213
0