Ovidiu Isan

Oboseala de astănoapte …

Si rețin aceste versuri:
”Sau dacă nu te-am văzut,
Deja, simt cum cuțitele vremurilor îmi pătrund pe sub bluză.”
Mulțumim pentru poem!

Defapt întreaga poezie este un aforism, dar ce mi-a placut cel mai mult, decupând din versuri, este curgerea perfectă muzicala a atributelor:
cântec
zâmbet
strigăt
freamăt

plânset
fulger
abur
clopot

meşter
haos
cuget
vaiet

demon
înger
scalpel
suflet

De asemenea, mi se pare că ar fi mai echilibrat muzical dacă articolul ar rămâne doar la primul și ultimul vers. Doar o părere.

Mulțumim pentru poem!

...cum i-ar fi stat de bine Bibanului să o povestească! Îmi amintește și de stilul lui Geo Dumitrescu. Oricum, galeria strigă: bine, bine băăăă!

Mulțumesc pentru aprecieri si pentru comentariul amplu.
Aplic deocamdată aici modificarea sugerată, urmând să mă conving ca un măgar încăpăținat dacă morcovii sau fânul este mai bun :). Sper ... să nu fie a lui Buridan.
Mi se pare că repetiția și verbul la imperfect sau perfect compus aduc o notă de dramatism cumva căutat, ritualic precum odinioară romanii ( și prin anumite zone și românii) își celebrau înmormântarea încă din timpul vieții. Ei, și eu printr-un efect sinestezic complicat de explicat, punând mâna pe acele pietre mari cu pielea fermă, rugoasă, preistorică am avut senzația că-mi văd în piatră mormântul cu bucurie. Și bucuria era senzația predominantă, însă in poezioară nu am găsit un mod adecvat în care să introduc cuvântul ”bucurie” sau senzația de bucurie cu ușurința cu care o face Kavafis, de exemplu, când descrie atât de natural fericirea. Eu eram bucuros că mi-am văzut mormântul, ba chiar exaltat că am reușit să mă transpun încă din timpul vieții, precum romanii, în eternitatea pietrelor. De aceea, într-o versiune încercată ”templul acela” era ”... templul fericirii/ cu pietrele vii.” Poate era mai bine, nu știu. Dar, asta-i frumusețea scrisului concentrat care este poezia. Un cuvânt poate să dea sau să schimbe tonul. Oricum sună fluent și cu profunzime versiunea sugerata de dvs. și vă mulțumesc. Rămâne să mai ajung la pietre și să-mi dau seama dacă lucrul de atunci era doar ușor melancolic sau mai degrabă dramatic și ritualic:).
Cu bucurie!

Pe marginile apei
luminos și adânc
printre pietre am stat ...
mângâindu-le,
spălându-le de pământ
de parcă aievea aș fi mângâiat
propriul mormânt
cu oasele albe și gri.
Așa, sufletul meu, fermecat
te întorci în Egipt,
în templul acela
cu pietrele vii!

Mulțumesc pentru trecere și observația pertinentă. Am revenit la varianta inițială. Desigur, nici nu ne îndoim că dragostea pentru pietre a fost prima formă revelată a eternității.

din pasajul evanghelic ”... nu vă îngrijorați pentru viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? ”. Desigur, frământarea din a doua strofă nu se referă la grijile materiale cum sugerează pasajul evanghelic, dar și idealurile sau ”plecările” spiritului sunt tot griji. Ultima strofă coboară spre un registru simbolic de umilință ascetică, ultra ascetica stâlpnicilor. De aceea mesajul din ultima strofă pare chiar forțat fața de ”păsările cerului” din evanghelie.
Cu felicitări și mulțumiri pentru poem!

a contrastului dintre lasciva regenerare a naturii în bucuriile omenești și sterilitatea din ” ... montura/cu far și pescăruși atroci și pere de clepsidră sparte/ ițite din nisip de-a gata moarte / cum fură clipele epuizate fără rost /în colonii unde proscrisă-i marea ca un moft.”
Nu pot să nu remarc trimiterea subtilă din prima fantastică strofă la tradiționala și binecuvântata noastră țuică, decantare a valurilor mării
sau poate a scoicilor, căci și sâmburul de prună seamănă a scoică. Cei drept, cu caneluri închise ce se deschid ”în a lor menire”. Cu felicitări și mulțumiri pentru recviem!

Retardul lui Kant a fost genial, dar și Adi a fost un copil minune :). Ingenioasă și substanțială metafora ”.. în fiecare noapte cineva se spânzura în noi.”, reverberație a unui ”retard” ontologic, a căderi din plenitudinea ființei. Punerea în scenă pentru drama nașterii filosofiei îmi amintește de stilul butaforic a lui Mitoș Micleușanu de la Planeta Moldova. Iar finalul, seamănă a ”mitul peșterii” in care animatorii umbrelor sunt aici ”un număr de pictori specializați”. Altfel spus, nu doar că trăim aproape mecanic drama retardului alături de Adi, dar realitatea socială îți cere să fi cu scaunul la cap, geometric productiv, ne-manelizat. Doamne feri să mai ai și nostalgia stelelor! Cu mulțumiri pentru poem!

unde am stat cca 25 de ani. Domnule Ionut Caragea mulțumesc pentru apreciere și recomandări. Mă onorează! Am descoperit cu plăcere pe cei doi autori. Cu un an în urmă tot de pe această platformă v-am descoperit și pe dvs.cu bucurie si cu uimirea punctului din ” viața e obtuză, până-n infinit / și rămâne punctul, singur și uimit” :) sau cu ”hristologia” poeticului din acest aforism: ”Am fier în sânge. Inima îmi forjează cuiele unei viitoare răstigniri pe hârtie”. Poeziile dvs. sunt ca o șampanie sapiențială pentru orice ” ... traficant de nisip /în spațiul îngust / al clepsidrei.” ( Din ”Guru amnezic”).

Sper că am corectat tot. Nu am avut timp aseară. Am rezolvat și dezacordul. Referitor la formulările ”tenebroase, complicate”, căutam un mod în care să exprim ”uniunea” androgină în proces, în facere. Voi reveni asupra acestui aspect. Cât privește ”scrierea în oglindă”, încerc să găsesc alt ”joc” mai puțin banal, sau să renunț și să sugerez în altă manieră limba paradisiacă. Rămâne în atelier.
Scuze pentru întrebarea rizibilă, în mintea mea era scriere ”invers” :)
Îndrăznesc să vă mai pun o întrebare, cum vedeți dvs. îmbunătățirea poemului înafara celor deja spuse? Care ar fi pasajele care merită păstrate și care aș putea să le elimin sau modific. Asta în situația în care considerați că poezia merită salvata cumva.
Mulțumesc pentru suport!

Nu sunt foarte sigur că înțeleg la ce anume vă referiți când spuneți “scriere în oglindă”. Mi-ar fi de ajutor câteva detalii . Mulțumesc !

Nu am mai intrat de mult aici și abia acum am văzut mesajul! Mulțumesc pentru sugestii!

Mă bucur să o fi folosit și eu cu ceva timp în urmă, și culmea ... tot umblând prin ”spațiu” : ”În consecință, aparatele de măsură nu au reușit nici acum
Să determine precis poziția ciorapilor în casă,
Umblă de nebuni prin spațiu și stau desperecheați în drum
...............................” din ”Exercițiu în metru cuantic”

Frumos și cu tâlc poem! Tot timpul sufletul noastră așteaptă să audă anecdota care sa-i încarce o nouă viață, așa cum trupul așteaptă cina. Felicitări!

Pentru final am îndrăznit să fac o sugestie pentru muzicalitate, dar și pentru, mă gândesc eu, coerență cu restul poemului:

”și morții sunt voioși
că nu mai trebuie să accepte fragmente din rolurile
altor vieți”

Nihilism nu e, că vorbeam atunci de un soi de spleen coroziv. E apofatism pur, paroxistic până ajungi să tragi un chef de-o noapte cu Dumnezeu în pofida inexistenței Sale conceptuale. Apoi, ne lași să ni-l închipuim pe Dumnezeu mahmur cerând să se dreagă cu un borș acru de existențialism. Dar nu, nu este doar existențialism. Recitind poemul…mi-am dat seama că puteai să spui că “sunt gol ca un Dumnezeu mort”, dar morții nu beau. Un Dumnezeu care te golește și se îmbată e un Dumnezeu viu. Și golul se umple de acest sens viu, original.
Desigur, aberez nițel că mâine e luni. Mi-a plăcut poemul. Poate prea mare cascada de comparații, care degradează ușor senzația de gol abisal din prima strofă.

Nu am steluță, dar schițez pe loc o cruciuliță +, chiar dacă nucul va fi și mai nervos. Sper să nu se usuce de oftică!

Care vibrează în orice suflet, cred, aerul de adolescență.
Și o părere, în aceste versuri “poate s-ar desprinde trupul de schelet odată
și să nu mai fugă
niciodată” rimă se repetă deranjant.
Frumos, felicitări!

...poemul jurnal.

Inițial erau două comparații succesive. Am modificat fiindcă mi se părea cacofonic ”tânăr ca un cal ..”( cum ar spune pe drept maestrul Pașa).
Din păcate articolul nu se pronunță cu ”u” lung, ceea ce m-ar fi salvat. Le-am contopit într-un fel de ”caltaur”. Apoi, că mi-ai atras atenția, am revenit și la sfârșitul primei strofe am lăsat distincte cele două comparații dar fără ”tânăr” în fața calului, care accentua suplimentar dinamismul cacofoniei :).
Cât despre ”entropie”, calul pentru mine este mai degrabă o ”vitalitate” teatrală, de paradă. Taurul exprimă forța primordială. Tinerețea trebuie să le aibă pe amândouă, altfel șchioapătă. Doar Caligula și-a zeificat calul, pe când taurul ca simbol al divinității populează peste tot mentalul colectiv arhaic. În fine, cred că deja e prea mult pentru nimic :). Mulțumesc!