Litolatrie

da, au importanța lor, nu ne îndoim de asta.
într-un text scurt apare și o dizarmonie fonică: "între_treceri". cred că se poate evita.

Mulțumesc pentru trecere și observația pertinentă. Am revenit la varianta inițială. Desigur, nici nu ne îndoim că dragostea pentru pietre a fost prima formă revelată a eternității.

ca să nu repeţi pietrele la o distanţă foarte scurtă, îţi propun ca versurile

mângâiam pietrele
și le-am spălat de pământ

să devină

mângâindu-le
spălându-le de pământ

gerunziul are nişte proprietăţi interesante în poezie, eternalizând acţiunea şi contribuind la acea sacralizare pe care o abordezi

În rest, ca mare admirator al Luxorului, mai ales al Karnak-ului, am simţit la faţa locului ce înseamnă viul acelor pietre. Parcă Amun-Ra bântuia pe acolo, însufleţindu-le. Mai mult nu zic. Poemul vorbeşte de la sine. Am simţit un pic din spiritul lui Kavafis în poemul tău, chiar dacă atunci când scria despre Templul Sufletului", "Templul Trupului" și "Templul Cărnii", nu făcea referire la templele egiptene antice, ci la casa sa din Alexandria. Probabil stilul m-a dus cu gândul la el, dar şi faptul că poetizezi despre Egipt.

Felicitări!

Mulțumesc pentru aprecieri si pentru comentariul amplu.
Aplic deocamdată aici modificarea sugerată, urmând să mă conving ca un măgar încăpăținat dacă morcovii sau fânul este mai bun :). Sper ... să nu fie a lui Buridan.
Mi se pare că repetiția și verbul la imperfect sau perfect compus aduc o notă de dramatism cumva căutat, ritualic precum odinioară romanii ( și prin anumite zone și românii) își celebrau înmormântarea încă din timpul vieții. Ei, și eu printr-un efect sinestezic complicat de explicat, punând mâna pe acele pietre mari cu pielea fermă, rugoasă, preistorică am avut senzația că-mi văd în piatră mormântul cu bucurie. Și bucuria era senzația predominantă, însă in poezioară nu am găsit un mod adecvat în care să introduc cuvântul ”bucurie” sau senzația de bucurie cu ușurința cu care o face Kavafis, de exemplu, când descrie atât de natural fericirea. Eu eram bucuros că mi-am văzut mormântul, ba chiar exaltat că am reușit să mă transpun încă din timpul vieții, precum romanii, în eternitatea pietrelor. De aceea, într-o versiune încercată ”templul acela” era ”... templul fericirii/ cu pietrele vii.” Poate era mai bine, nu știu. Dar, asta-i frumusețea scrisului concentrat care este poezia. Un cuvânt poate să dea sau să schimbe tonul. Oricum sună fluent și cu profunzime versiunea sugerata de dvs. și vă mulțumesc. Rămâne să mai ajung la pietre și să-mi dau seama dacă lucrul de atunci era doar ușor melancolic sau mai degrabă dramatic și ritualic:).
Cu bucurie!

Pe marginile apei
luminos și adânc
printre pietre am stat ...
mângâindu-le,
spălându-le de pământ
de parcă aievea aș fi mângâiat
propriul mormânt
cu oasele albe și gri.
Așa, sufletul meu, fermecat
te întorci în Egipt,
în templul acela
cu pietrele vii!

dar vezi că ai o mică problemă:

și am luat pietrele
și le-am scos

este suficient: și am scos pietrele

Oboseala de astănoapte …