Ovidiu Isan

Prin toate cotloanele istoriei au umblat, tot cerul l-au răsculat urlând la Dumnezeu o mângâiere, pentru făgăduința unui pământ au rupt cu dinții cedrii de durere. S-au răsucit în cruci și s-au

Când priveam prin lentilele mărite la foc deschis, În mireasma lui mai din ea creșteau nuferi. Am radiografiat-o peste vară într-un laborator închis Și am văzut cum din pielea ei răsăreau cu țepi

Pe atâtea străzi ne-am plimbat și pe marginea acelui lac … Mergeam, ne întorceam, atârnau grele flori de salcâm și intra în mine, prindea rădăcini în gust, în miros și-n surdini. Văzul meu

Orfeu privea cum cioara scobea-într-o nucă la fel cum rupe din cadavrele de ciute… azvârli cu lira în cioară, nu suporta văzând cum sfârtecă eternitatea din miezul căreia o să lăstară la

De-aș vedea prin întuneric Cum văd îngerii întregul Și citi invers cărbunii Cum citeau pe vremuri hunii, Mi-aș ivi din farmec fata colbului din fundul mării si-aș iubi-o ca nebunii cum

Orfeu, în orele dimineții proaspăt însorite își spunea: Ne zbatem ca un munte înfipt în vârf de ac, Atâta-i viața asta …ipac, ipac, ipac … Atâta clipă infinit de scurtă ... cât o

În copilărie, cât îi ceasul de mare iscodea c-o simplă duioasă mirare de piatră, apă și foc, din picuri de ploaie aduna cărările norilor. În preajma casei se hârjonea cu o pasăre

Cu ochii mari din două stele Ea mă privea adânc și ud În timp ce coada-și unduia de după lemne. Trecând pâș-pâș pe lângă mine, Motan zburlit ieșit de printre gheme, se așeză pe canapea

Ce haină pregătesc gândurilor mele, căci goale ascund rușinate păcatul primilor oameni? Mă îndrept spre nord, spre polul nord. Cuvintele se înlănțuie ușor și încețoșat, lumini opace se-ntrevăd

Am fost în București și nu mai știu … dacă am fost doar să fiu stafie lungă plutind peste malurile amintirilor vii. Moartea conducea un automobil șerpuind printre sentimente de

Ochiul ei verde privea înainte, Brațul lui o-nșerpuia tremurând. Ochiul ei verde speriat de un gând, Brațul lui greu îi atârna după gât. Androgin cu cele patru mâini și cele patru picioare te

Pe marginile apei am stat printre pietre luminos și adânc. Deasupra aer senin și am scos pietrele și le-am spălat de pământ stropindu-le îndelung, pregătindu-le, mângâindu-le de parcă

Istoria lor puteai s-o vezi În stâlpul rupt rămas din poartă: În umbra pământului, Un falus imens.

Septembrie, septembrie al viilor negre cad merele coapte și-i pajiștea moale, pașii tăi verzi spre pădurile noastre se-îndreaptă, acoperă-mi ochii acum, așterne pământul și trage plapuma

Și dacă timpul care-a fost și-acum e stins... lumina lui mai scapără supărător într-o fereastră, apleacă-te în mine Doamne acum și ajută s-acopăr acest ochi firav cu pasărea măiastră. Ce