Cât de frumos ne mărturisește romanticul scriitor francez Alfred de Musset despre iubire: “Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.”
În cartea recenzată, impresia lăsată
Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu
Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de
Pentru nimic în lume n-aș vrea pământ pe lună!
Mi-aș lua o poieniță cu dafini înfloriți. Un teren... cu tine. Aș tocmi un roi de albine să îngrijească de stupii cu miere. Pentru buze, ochi și
vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie
o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul
inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere
mă aflu dincolo de
Ce oribil să ai trupul sfâșiat de durere și de mânie, în același timp! Sunetul acela al ascuțitului pe un polizor cenușiu cu mult mai rotund decât brâul soarelui, un du-te - vino abraziv ucigător în
e ceață și eu mă gândesc la iubire
s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire
trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer
fabrica arsă de focul oamenilor groapa de
toamnă prin ochii tăi văd pacea
curajul de-a fi om până la capăt
ne naștem în țipăt
contactul cu viața e dur
să tai aerul convențional al existenței
prin ruperea de ombilicul matern
e o
Câteodată, mă răsfoiesc. Încep de-aiurea. Nu o iau cu prima pagină. Nici de la cuprins. Nici măcar de la sfârșit spre început. Asta pentru că nu am proiectat un final. Este o carte nesfârșită. Mă
Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de
Una adormită, căscată și cu ochii lipiți de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate și fără dinți. Negricioasă, rigidă și mohorâtă, cu zorii denși căzuți pe gene încărcate de greutăți și de
este pustiu
doar rufe pe sârme ca steagurile
intonând imn din inimă de vânt
tăcerea iscodește fiecare colțișor
se mai lovește de câte-o motoretă răcită la plămâni
mașina de gunoi trece pe
Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut.
A dat buzna. Cu o față umbrită de cozorocul cadrilat. Ea singură, neputând să doarmă. Cu pletele răsfirate dezordonat, în vârful capului, prin ghearele unui clește artizanal. Purtând un moț de
Relația mea cu lumea se bazează pe respect reciproc. Nu mi-a plăcut niciodată să umblu cu periuța. Mi se pare detestabil. Faptul că-mi place să scot frumosul din oameni, să remarc priceperea,
Motto:
Jocul singur pastrează instinctul realității, trăiește și se mișcă în realitate.
Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt țesute în și din închipuiri. – Mircea Eliade
Ce melancolic își
mi-am cumpărat cel mai înalt brad și l-am îndreptat
spre cer i-am admirat semeția acele verzi injecții de optimism
conica lui desfășurare de crengi mlădioase
spațiile dintre brațe mici oaze de
Într-o zi, vrăbiuța și vrăbioiul s-au aciuat la streașina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum șuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineață de primăvară evlavioasă, așezată ca o
am făcut tot posibilul
să nu fie nicio scurgere de bine
să nu se inflameze orgoliul
acest compus
uman
să rămână în recipiente
să nu sară în aer
vreun sentiment aprins
am deschis toate
Eu am un frate. De fapt, nu-l mai am. M-a părăsit de ceva vreme. A găsit de cuviință să renunțe la relația noastră înainte de a se fi conturat. A plecat în lumea lui, departe de sentimentele mele
Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, și făcând uneori piruete doar pentru a
Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd
ai intrat în poezie tatonând cu picioarele
într-un lac termal
unde mulți se tratează de diverse
apa încropea cercuri în jurul tău
burice de apă sub stiluri de aburi
masau fiecare parte a
Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu