Ottilia Ardeleanu

Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu

Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de

Pentru nimic în lume n-aș vrea pământ pe lună! Mi-aș lua o poieniță cu dafini înfloriți. Un teren... cu tine. Aș tocmi un roi de albine să îngrijească de stupii cu miere. Pentru buze, ochi și

vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere mă aflu dincolo de

Ce oribil să ai trupul sfâșiat de durere și de mânie, în același timp! Sunetul acela al ascuțitului pe un polizor cenușiu cu mult mai rotund decât brâul soarelui, un du-te - vino abraziv ucigător în

e ceață și eu mă gândesc la iubire s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer fabrica arsă de focul oamenilor groapa de

toamnă prin ochii tăi văd pacea curajul de-a fi om până la capăt ne naștem în țipăt contactul cu viața e dur să tai aerul convențional al existenței prin ruperea de ombilicul matern e o

Câteodată, mă răsfoiesc. Încep de-aiurea. Nu o iau cu prima pagină. Nici de la cuprins. Nici măcar de la sfârșit spre început. Asta pentru că nu am proiectat un final. Este o carte nesfârșită. Mă

Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de

Una adormită, căscată și cu ochii lipiți de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate și fără dinți. Negricioasă, rigidă și mohorâtă, cu zorii denși căzuți pe gene încărcate de greutăți și de

este pustiu doar rufe pe sârme ca steagurile intonând imn din inimă de vânt tăcerea iscodește fiecare colțișor se mai lovește de câte-o motoretă răcită la plămâni mașina de gunoi trece pe

Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut.

A dat buzna. Cu o față umbrită de cozorocul cadrilat. Ea singură, neputând să doarmă. Cu pletele răsfirate dezordonat, în vârful capului, prin ghearele unui clește artizanal. Purtând un moț de

Relația mea cu lumea se bazează pe respect reciproc. Nu mi-a plăcut niciodată să umblu cu periuța. Mi se pare detestabil. Faptul că-mi place să scot frumosul din oameni, să remarc priceperea,

mi-am cumpărat cel mai înalt brad și l-am îndreptat spre cer i-am admirat semeția acele verzi injecții de optimism conica lui desfășurare de crengi mlădioase spațiile dintre brațe mici oaze de

Într-o zi, vrăbiuța și vrăbioiul s-au aciuat la streașina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum șuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineață de primăvară evlavioasă, așezată ca o

am făcut tot posibilul să nu fie nicio scurgere de bine să nu se inflameze orgoliul acest compus uman să rămână în recipiente să nu sară în aer vreun sentiment aprins am deschis toate

Eu am un frate. De fapt, nu-l mai am. M-a părăsit de ceva vreme. A găsit de cuviință să renunțe la relația noastră înainte de a se fi conturat. A plecat în lumea lui, departe de sentimentele mele

Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, și făcând uneori piruete doar pentru a

Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd

ai intrat în poezie tatonând cu picioarele într-un lac termal unde mulți se tratează de diverse apa încropea cercuri în jurul tău burice de apă sub stiluri de aburi masau fiecare parte a

Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu