Ottilia Ardeleanu

Câteodată, mă răsfoiesc. Încep de-aiurea. Nu o iau cu prima pagină. Nici de la cuprins. Nici măcar de la sfârșit spre început. Asta pentru că nu am proiectat un final. Este o carte nesfârșită. Mă

Ești vulcanul clocotitor, a cărui lavă se prelinge pe mine, ușor, și mă pârjolește, mă cuprinde, mă desprinde, mă adună, mă risipește, mă sărută înfocat, mă soarbe și mă înghite cu nesaț pătimaș, de

Una adormită, căscată și cu ochii lipiți de umbre bâjbâind străzi morocănoase, cocârjate și fără dinți. Negricioasă, rigidă și mohorâtă, cu zorii denși căzuți pe gene încărcate de greutăți și de

este pustiu doar rufe pe sârme ca steagurile intonând imn din inimă de vânt tăcerea iscodește fiecare colțișor se mai lovește de câte-o motoretă răcită la plămâni mașina de gunoi trece pe

Fiindcă își văd de treaba lor. Se așază în fotoliu ca-ntr-o vizuină și, în dosul unui ziar imens, rumegă problemele. Mai noi, mai vechi. Nu le place să fie deranjați. Poate doar cu o cafea. Un sărut.

A dat buzna. Cu o față umbrită de cozorocul cadrilat. Ea singură, neputând să doarmă. Cu pletele răsfirate dezordonat, în vârful capului, prin ghearele unui clește artizanal. Purtând un moț de

Relația mea cu lumea se bazează pe respect reciproc. Nu mi-a plăcut niciodată să umblu cu periuța. Mi se pare detestabil. Faptul că-mi place să scot frumosul din oameni, să remarc priceperea,

mi-am cumpărat cel mai înalt brad și l-am îndreptat spre cer i-am admirat semeția acele verzi injecții de optimism conica lui desfășurare de crengi mlădioase spațiile dintre brațe mici oaze de

Într-o zi, vrăbiuța și vrăbioiul s-au aciuat la streașina casei. Bănuiesc că le-a plăcut cum șuieră vântul prin fluierele de iarbă, a relaxing music. Dimineață de primăvară evlavioasă, așezată ca o

am făcut tot posibilul să nu fie nicio scurgere de bine să nu se inflameze orgoliul acest compus uman să rămână în recipiente să nu sară în aer vreun sentiment aprins am deschis toate

Eu am un frate. De fapt, nu-l mai am. M-a părăsit de ceva vreme. A găsit de cuviință să renunțe la relația noastră înainte de a se fi conturat. A plecat în lumea lui, departe de sentimentele mele

Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, și făcând uneori piruete doar pentru a

Zănateca. A luat-o pe miriște, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini și-a sfâșiat jupele de țigancă focoasă în care se tot împleticește de când a intrat în sat, străină de gospodarii care își văd

ai intrat în poezie tatonând cu picioarele într-un lac termal unde mulți se tratează de diverse apa încropea cercuri în jurul tău burice de apă sub stiluri de aburi masau fiecare parte a

Uneori, marea poate fi atât de liniștită în epiderma ei lunecoasă, tatuată de navigatori și de corpuri în deux-pièces ori altfel. Cu geamandurile adulmecând, pare a fi într-o iubire color cu

le îmbrac în folie parcă le strangulez mi se pare că-și dau duhul în mâinile mele conținutul lor pătrunde prin vene ca sângele infestat virusuri îmi dau febră nu opun nicio rezistență eroii

La ora 9 intră în clădire. Locurile din anticameră full. Lampadarele de pe alee moțăie, a venit vremea să intre în repaus. Bună dimineața. Cafeaua, te rog. Fără lapte, azi. 15 minute să nu mă

Pe vremea aceea, în Timișoara era civilizație comparativ cu restul. Eleva cu ochi ușor migdalați și visătoare, dar niciodată lipsită de simț practic și de umor, voia cu orice preț să urmeze acolo

Încep să observ, din ce în ce mai mult, apropieri ale oamenilor, de felul meu de a fi. Cum vorbesc, de exemplu. Sau cum exprim anumite păreri. Ce cred eu despre oameni și despre modul în care ar

neastâmpăratul dumnezeu îmi spune fericirea prinde-o cu sfoara asta curcubeu nu-ți fie teamă că ochii mei cer se vor face deasupra ta în fiecare tâmplă scormonește o comoară tu fără grijă

Zi de primăvară cu soarele pitit în sân și flori alunecând pe trup, până spre poalele ridicate ușor de zefir. Cu pas vioi, săltăreț. Cu pantofi verzi, catifelați, care se aud pocnind ușor, cu fiecare

S-au dus pe malul mării. O zi de noiembrie pe cerul căreia se răsturnase o găleată imensă de var în care se zbăteau ca de moarte câteva păsări, prevestea parcă, o bucurie întunecată. Mergea în față

Dimineața se arăta suavă și fragilă ca un trup de primăvară somnoroasă mângâiată de un uriaș cu fața arzând roșu-auriu, înălțându-se dinspre marea ce părea potolită, măcar pentru o vreme, de dorurile