Ottilia Ardeleanu

Țonțoșina face ochii mari. Doi bulbi gata să înflorească aspecte nebănuite. Își face singură pistrui dând la o parte, repezit, lingura cu pastă din fructele cele mai alese. Nu vreau este felul ei de

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

doar în măsura în care mă mai poți privi dincolo de gestul acela prin care orice nuanță orice obstacol vor fi îndepărtate și ne vom abandona din capul locului plăcerii de a rosti cuvinte

am să beau apa după lacrimile tale poezie mă voi tăvăli în durerea cuvintelor și nimănui nu mă voi plânge mă voi strânge în pumn și voi lovi zidul dintre azi și mâine singurătatea unui a fi

Noaptea cu geaca nou-nouță cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat ușor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemișcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu

acolo unde ești nu te mai numești mamă pentru că literele fisionează simt un nod în gât și tot ce m-ai învățat se duce pe apa sâmbetei noaptea se lasă agale potecile se strâng în

nu pot crea sentimente pot să ating iubirea e acel umăr la umăr când mergi la distanță înainte drumul doare se iscă ploaia tu deschizi umbrela eu mă las tropăită de stropi o curățare

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia

cel mai frumos a fost când profa de română m-a citit în fața clasei ba nu cel mai frumos a fost când m-am citit eu singură în fața unui public cu ochelari ce zic eu cel mai frumos a fost când

A ciocănit insistent. Lumina de pe scară și vizorul al cărui tabiet era să deformeze tot ce zărea dinaintea lui mă făceau să mă chiorăsc de ceva vreme și să întârzii decizia de a deschide. O

ieri un ocean pe care îl desfășor cu privirea oraș de lumini făcând pluta umbrele ca niște femei în voaluri dansează arăbește să stârnească aerul emotiv se înfășoară pe trupuri într-o adiere

greutate: să ai liniștea însinguratului.

varsă peste stâlpi de beton fire de înaltă se scutură se scutură chopin în mine se așază și vărs cafeaua la litera i de mult nu-ți mai place cum scriu aplecat (21 iulie

și lumea se ridică lumea se panichează lumea se îmbulzește lumea se îmbrâncește lumea se calcă în picioare se dezlănțuie se izbește om de om se revarsă puhoaie rupe digurile se clatină face

dimineața mea maritimă se desfăşoară înaintea ochilor mei ca o hârtie antică pe care viața e scrisă din aripi de păsări înlănțuite aceste litere negre zboară înaintea ochilor mei desenând

privesc și îmi spun ăsta nu e orașul e o apă tulbure cu tot ce moare în această clipă în orice chip se duce învârtindu-se pe roți și cele sfinte se prăpăstuiesc pe trepte

ce am înțeles eu este că am dumnezeu dar chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui într-un univers pe care îl parcelează unul și altul se urcă în prima rachetă și valea pe lună nici măcar

un ocol de zeci de ani sufletele noastre într-un vârtej au măcinat oameni pe care nu i-am înțeles sentimente de praf aruncat în cearcăne nu au știut iubirea să o păstreze volbura nu a