Ottilia Ardeleanu

A ciocănit insistent. Lumina de pe scară și vizorul al cărui tabiet era să deformeze tot ce zărea dinaintea lui mă făceau să mă chiorăsc de ceva vreme și să întârzii decizia de a deschide. O

ieri un ocean pe care îl desfășor cu privirea oraș de lumini făcând pluta umbrele ca niște femei în voaluri dansează arăbește să stârnească aerul emotiv se înfășoară pe trupuri într-o adiere

greutate: să ai liniștea însinguratului.

varsă peste stâlpi de beton fire de înaltă se scutură se scutură chopin în mine se așază și vărs cafeaua la litera i de mult nu-ți mai place cum scriu aplecat (21 iulie

și lumea se ridică lumea se panichează lumea se îmbulzește lumea se îmbrâncește lumea se calcă în picioare se dezlănțuie se izbește om de om se revarsă puhoaie rupe digurile se clatină face

dimineața mea maritimă se desfăşoară înaintea ochilor mei ca o hârtie antică pe care viața e scrisă din aripi de păsări înlănțuite aceste litere

privesc și îmi spun ăsta nu e orașul e o apă tulbure cu tot ce moare în această clipă în orice chip se duce învârtindu-se pe roți și cele sfinte se prăpăstuiesc pe trepte

ce am înțeles eu este că am dumnezeu dar chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui într-un univers pe care îl parcelează unul și altul se urcă în prima rachetă și valea pe lună nici măcar

un ocol de zeci de ani sufletele noastre într-un vârtej au măcinat oameni pe care nu i-am înțeles sentimente de praf aruncat în cearcăne nu au știut iubirea să o păstreze volbura nu a

dă să iasă din mine întunecată cu șolduri grase și un cap încornorat mă doare ca la o naștere periculoasă se vrea venită pe lume odată cu lumea ce vină am că o port în mine ca pe

figurant vântul de joi se zbate din toate puterile temerile îmi sunt valuri înalte decrepite deșarte se izbesc de suflet un umblet de bocanc zdrobește un pet nisipul se risipește pesmet peste

o mână de femeie fonfănită locuiește oriunde este un market ei îi place aglomerația îi place black friday adoră reducerile singurul ei combustibil este speranța acum la preț redus îi place să

atâta-ți spun nu înjura pe omul care-n fața ta abia pășește povara sa nu gura ta o izbăvește ba îi arunci chiar tu acum pe umeri spurcăciune nu te uita că a ieșit pe ultim drum în lume de ce

ăștia care și-o trag în poezie nu și-o trag și în viață e tot mai concludent că își scot suferința din pantaloni exact cum unul își arăta treaba pe după servieta comunistă în scara blocului câtă

soarele are inima lui de aur și bate galopant în luna lui cuptor cu primul val o ia razna cu ochii închiși prin zorii disipați aleator duminica este mai întâi un gong anunțându-l pe

mă întreb de ce în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic nu mai există străzi câmpii iar soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul

ce-ar fi să căutăm drumuri opuse de fiecare dată când nu suntem de acord cred în stabilitate fie că ne împroșcăm cu nemulțumiri cine plătește cine duce sacul de plastic al zilei petrecute

aș vrea să fac ceva util mi-e dor de strângerea de mână când ies prin oraș cu gândul la prieteni vecini edili și cei săraci așteaptă o strângere de mână azi o ieșire este o ieșire și

Laborator Draperii grele întuneric Masă de lucru aparate Fascicul luminos Sistem de lupe oglinzi Te-așezi dincolo de ele Fixez ochiul Focalizez Prin fante raze de duioșie Coloratură de

azi m-am împărtășit cu trupul unei file și sângele cuvintelor Dumnezeu în spatele poeziei cu mâinile împreunate pregătit să m-aplaude mi-a dat dezlegare

mai știi am fost acolo în adânc unde aerul pătrundea puternic făceam exerciții de respirație cu bucăți de tăcere sărate până când eliminam toate pietrele de pe inimă cristalele de pe