Ottilia Ardeleanu

dintr-o rotație ne aruncă pe gheață timpul de mână alunecăm unul spre celălalt din două capete nelegate și rochia mea cât marea taie orizont din ochii tăi timpul fracție răsturnată nu poate

îmi țin respirația mă aplec asupra ta și expir iubire nimic nu mă poate opri de la incursiunea în trupul tău ce ape ce faună ce continente nimic nu se compară cu tărâmul dorit fac notațiile

frumoși am mai fost azi după noi se țineau nuntașii cu flori ieșite din piept noi cu mâini pline de pescăruși până pe fruntea lui ovidiu zborul e alb ca mireasa din fotografie surprinsă în

dragostea se impregnează în tot ce e al nostru nu e nevoie să o căutăm peste tot este urma noastră ai mers ca după o femeie căreia i-a murit bărbatul despicător de ape mă trece

un buchet de baloane viața sus te copleșește scântei și pocnete crizanteme irump în culori se-alege praful nimicul nacelă de plumb (16 sept.2010)

leagănă-mă în hamac pui de vulpe pui de drac vara vine pe furiș nicio pace prin frunziș peștele nu stă pe baltă pițigoii laolaltă pun la cale un congres fără lupte fără stres niște flori

trăiesc cu lemnele astea vechi eu tac ele scârțâie nu le înțeleg limbajul de lemn orașul se dezmembrează șurub cu șurub copiii ca niște șobolani cu piele fină intră în tuburi grosolane de

umezeala din ochi a cuprins lumina nu are putere să doboare gratiile singurătății stau în genunchi cu tăcerea crede că face om din mine ies aburii nedreptății fac cete-cete puhoaie în

aș vrea să plouă dar azi parcă nu e toamnă pentru mine și soarele ăsta mă arde în suflet un bărăgan lumina clămpănește de pereți un pom cu frunzele lui cărora li se numără zilele umflă

la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătorești prin tufișuri. mârâie nervos. el simte

frunții mele îi vine să înnoreze îi trăsnește să cresteze fulgere lungi prin plămânii tristeții oarbe dar cât de tânără ochilor mei le vine să toarne cu găleata să înece singurătatea

plouă pastelat orașul s-a înecat în letargie orologiul bate o oră târzie fulgeră culori arzătoare pe cer mă doare în piept am un deșert cu mii de cămile transpir silabe subtile deschid

ne strângeam ciorchine după ce dădea pedagoga stingerea sub cort de întuneric chicoteam ne dădeam coate țintind-o pe iolanda cu plete de vânt turbat buze senzuale de gustat ca

tot ce e frumos în sinea mea trece în zbor fiindcă îl iubesc mi se lungesc picioarele de mă dau cu capul de pragul cerului tot nu mă învăț minte de curând mi s-a întâmplat să mă urc în

ai bătut în pieptul meu și nu ți-am deschis ți-ai apropiat urechea stetoscopic înăuntru viața se ducea cum se ducea învins în războiul remușcărilor măcinat și incert te-ai întors pentru

merg pe cerul de ceruză scânteiază de partea cealaltă întuneric trec oameni arar se ivesc cuiburi aureolate sub tălpi ciupesc greieri calc și ei repară coarde încremenite natura

văzui pe tanti aglaia pe măturetă fix la sensu giratoriu se roti până făcu șanț de putură să bage toate cablurile cu care s-a înnodat tot orașu de la dumnezău încoa se ridică dintr-odată și

miroase a ziduri de zăpadă ridicate cu mâinile până la îngheț lumina din lămpi se împrăștie derutată umbrele mele sunt singure încerc să le vorbesc ele își schimbă forma de emoție copacii par

ninge peste dragostea mea face mormânt alb monoton ninge cu fantome neașteptate dune imaculate înghit roboți de gheață aplecați asupra vieții ninge năvalnic astupă tot ce e al nostru

mă întorc la tine dintr-o poezie scrisă pe manșetă la o masă în mijlocul sentimentului verde străpuns dintre dalele zilei două gânduri subtile își vorbesc istoria acelor locuri prea vechi pentru

se scutură de vremuri răspândind polen din trecut strănut imagini voalate se răzlețesc la pândă tăcerea scorbură pentru timp doamnă cu suflet singurătatea își lasă papucii pe trepte

fiecare ducem greutăți pe un umăr pe amândoi uneori și de picioare ne privim smeriți unii mai de sus alții creduli ori nu uneori nu vedem decât marmura nu știm să admirăm