Ottilia Ardeleanu

cum e să fii femeie cu pielea întinsă și sânii obraznici împingând viciile în șant și pieptul unui bărbat viril deasupra lucrurilor inerte și a cărnii care te înghite cu zâmbetul rupt din plăcere

luați împreună suntem doi frumoși două cești de cafea își răsucesc aromele în funii cu mirosurile noastre după o noapte cu lună de veghe între cearșafuri cu cât ne știm mai mult cu atât ne dăm

plouă ribonucleic se varsă culorile din floră genetic ne înghit în subteranul din noi se adună biologia unei lumi forfotă subsidiară curenții mizeriei unei vieți ne centrifughează e lesne să

adesea lângă plopul cunoscut poezia soață cuminte așteaptă lacul singurătății mele de nuferi este albastru la citit chipul tău oglindește luna pe deal însereză după cântec de bucium viața

pe fata asta o știu dintr-o altă lume venind agale deșiră timpul din palme vase rotunjite din lut în care viața își cunoaște formele se nasc de fiecare dată când își trece degetele cu

noi fetele facem păpuși din cârpe le facem haine le împletim codițe le schimbăm pantofii și mărgelele de sticlă uneori păpușile de porumb sunt cele mai adorate noi mamele facem păpuși din

sireapă colonie florală escaladă peste acoperișuri cu pisici lăfăite sub un bezmetic soare aprilin pare dus cu pluta dacă ai putea rămâne o zi întreagă vâslind ai observa cum cade

luasem totul de-a valma fiindcă aveam iar ispita era cum o muză pentru poet aveam și nu-mi păsa de suflet de trup și de timp aveam ce alții nu puteau și nu-mi păsa mi se spusese că

am greșit împreună de la atingerea notelor la acordurile limpezi melodia descifrabilă pe care optimile deveneau inimi diezii și bemolii fluturi becarii se amestecau și ei în cavalcada

pun un picior și aștept îl pun și pe celălalt alături apa îmi face măsurătorile mă apucă de tălpi urcă pe coapse mlădie albastră îmi crește inima își notează în memorie și merge mai

să mai trec Doamne anu' pe-același drum de moarte de lemne am nevoie să-mi încălzesc odaia pădurea e departe merg mă opresc mai stau și sufletul se face mic și aplecat cu greu mai număr pașii

cu cât mă uit mai intens la vreun obiect cu atât mi se șterge din vedere mă învecinez cu ceea ce nu sunt ating bucuria pe care nu o am măsor golul întregului cu o umplere de inexistent

doar m-am uitat în sus îndată el a coborât pe un fir de păianjen între alfa și omega briza i-a tăiat capetele mi le-a înnodat la ceafă cu soarele pe frunte realitatea și mai fierbinte face

Nu suntem aici pentru a comenta, nici pentru a fi comentați, suntem pentru a fi cu un pas înainte de noi. Apolinică, mă îmbăt cu Eschil și Sofocle. Poezia mea este vitală. Aș muri fără ea. Devin

dimineața deschide fereastra spre noi înșine ne trimite gânduri le inspirăm și pornim în viață nici nu știm câte uși avem de trecut praguri de atins vise de spulberat iubiri de strâns la

ale buricu făcură ce făcură și-și luară picap stăteau în deal dincolo de fântână prima casă mărunței da ai focului cumpărară și o placă o puneau când pe o parte când pe cealaltă în

ți-ai cumpărat o mașină de dat răni îți place enorm să bați cuie să agăți tablouri cu natură moartă arhitectura mea permite ai găsit pereții potriviți să-ți expui felul de-a fi deși nu se mai

o armată de fiori încercuire strategică prin surprindere tropotele șuieratul scurt al lăncilor drept în inimă neliniștea aerul încins câmpul cu maci ochii tăi și iată-mă cucerită (7

mă aventurez în teancul aruncat lângă pubelă nume și titluri pe care nu vreau să le pierd am două sacoșe în geantă nu vor încăpea toate triez și mă mir cum ajung în iad cărțile și vor face

mă aflu lângă timonier când aud lumeee mai avem de plutit în derivă câteva mile de oameni goi fără speranțe decadenți cum bine le stă să facă valuri mă clatin și dintr-odată am rău de

să tai un copac fără milă să tai toți copacii de pe străzi să tai pădurile parcă mi-au dezrădăcinat inima nu mai am frunze nu mai am flori fructe răcoare umbră nu mai am aer copacii nu

credeam că numai eu nu pot să dorm după doișpe noaptea dar și vecinul de dedesubt căruia i-a murit nevasta de covid bate cuie așa se aude încetinel ca o durere care dă cu târnăcopul în inimă dacă

alerg depășesc timpul trec prin nu știu câte porți salut oameni invizibili names & nicknames scanez detalii zoom in accept doar dacă s-au suit în poezie & bifez

dacă ai ști cum să-ți cauți cuvintele într-un nul să rămâi un eccum modo fără atâtea desprinderi spontane nu clătina luciditatea până la răsturnare și nu mai tângui când îți trec prin