Ottilia Ardeleanu

las poarta descuiată nu mă tem n-o să tâlhărească nimeni o inimă cât o colibă ațâț focul să duduie soba pereții să se destindă și lumina să nu mai tremure în colțul întunecat pregătesc

un copac singur în pustiu se angajează mai puternic decât omul cu securea nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează el știe că mai are de aerisit lucrurile de pus în mirări trecătorii ori pur

la cine te gândești când te dezbraci de lumea de-afară de mirosul ei grețos de aerul îmbâcsit pentru care plătești cu iubirea pe care ai împărțit-o foaie cu foaie să poți trăi până la sfârșit

trag toamna ca pe un ciorap fin pe dreptul pe stângul peste partea dragă ție o rutină de-acum fiecare picior în aer altfel de trăire e drept senzația de aproape n-o mai simt de

mucegaiuri mă scutură irascibil frigul strânge în chingi rămășițe dincolo de pereți de piatră mă cântă trist toamna năvălește în mine nu mai e loc toate au ruginit și dor ploile plâng

de marionete mă ocupam cu foarfece și ace treceam prin fiecare personaj voce gesturi trucuri știam perfect ursul păcălit de vulpe ciopleam istoria copilărește sub stejarul din

am să desenez răsăritul cu o torță din fuga mea către tine către buzele tale voi urca universal cu aer de competiție trupul meu atletic între iubire și reflexia ei olimpic soarele va

nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între doi

este pentru prima dată când deschid ușa secretă cu un vârf de cuțit de parcă înlătur cancerul mă crispez singurătatea dă ora exactă spânzurată de tavanul moale apăsându-mă ca și când de

suntem aidoma obiectelor care se aștern de praf le ștergem ele se umplu la loc de câte ori cine mai știe astfel și noi ne schimbăm nu mai suntem ca ieri ca mâine și de câte ori ceilalți

iubirea este cu tălpile goale pe iarba darnică în verde crud ochii tăi când fac schimb cu ochii mei două lifturi mișcăm unul prin celălalt blocați între oameni nu strigăm după

se face un anotimp blând urmăresc o muscă prinsă nu știu cum între haotic vrea să se sinucidă vrea să găsească acel dincolo pare cel mai crud cu fiecare pungă de aer înghițită își

rufele mele sunt amenințate niciodată nu mi-am făcut griji dar astăzi văzându-mi copacul metalic cu frunze de prelată și rugina crengilor pe post de paie de cuib am început să mă tem

cum mută el lucrurile dintr-un loc în altul să nu le mai găsesc să mă urmărească în timp ce le caut cum mă aplec mă înalț pe vârfuri mă răsucesc mă electrizez și mă înfurii cum

era o prăjină de femeie o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură ducea vaca la păscut între dafini avea un fluier de cânta morților din cimitir niște hore de vânt înnebuneau grâul nici ea nu mai

obișnuiesc să-mi ascut gândurile de piatra filozofală iau câte unul și scriu din culoarea lui primară nasc litere apăsate spre dreapta altă zi altă culoare până epuizez curcubeul cu

pe drumul melcilor am ținut-o ușor încât pocnetele să rămână sub tălpi oricât păreau de zidiți în iarbă și crengi de fapt construiau piramide mă ajunseseră din urmă și mă lucrau în pori

îmi plac ploile niciodată nu m-am plâns de ele sunt singura monotonie pe care o accept ba chiar le iubesc impun o cadență ceas uneori îmi fac perdea în dosul lor scriu despre cum este nevoie să

uneori simt în carnea mea un dumnezeu amestecându-mă cu altfel de lucruri mă tac să pot auzi bine de tot foșnet de sufletul lui când mă privesc într-o oglindă spiritul prinde un fel de chip

nu mai este ce-a fost e un convoi de alei cu oameni căzuți și nici măcar nu a venit toamna soarele s-a scurs sinistru pe toate bordurile până la îngălbenire chiar și iarba are niște