Ottilia Ardeleanu

prima dată la mare am fost într-a șasea cu școala iubeam valurile care mă luau peste picior tentată să le înfrunt deși nu știam să înot era ceva în tumultul acela înspumat și pestriț de atâtea

Visătoriceala nu-mi face bine. E ca un tren săgeată fără șine, ducând singurătăceala către cer printre toți acei nori din lână

pentru că nu mai vrei să văd de tine mi-am făcut loc într-o margine de poezie de cad în ea o să știe lumea de ce-am murit atâta pagubă mormântul eroului necunoscut ai trecut pe aproape fără să mă

moarte șterge-te la gură când mănânci la masa asta lungă unde doar lingurile se supun farfuriilor care le hrănesc din trupul Domnului se aud clopote ca și când fiecare celulă fiecare bloc de aer

singurătatea este cu un număr mai mare decât mine cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie să cred că o astfel de haină ar putea să-mi ascundă formele de tristețe de nemulțumire de nesiguranță

o casă tâlhărită nimic din ce era al nostru acalmia contururile domoale coloritul cald armonia feng shui timpul turnat în toate formele garderoba în care probam iubirea însemnul

mi-a oferit viața m-a smuls dintre particule străine ca un roi de viespi mi se păreau trântori după încetineală din când în când veneau cu fața acoperită de resentimente cercetau

soarele ajunse pe câmp gâfâind în căutarea apei să-i mai treacă fierbințeala însă când văzu fecioara după care tânjea de vreo trei anotimpuri se făcu el însuși floare își revărsă dragostea

mă trezii zâmbind cu gândul la el l-am recitit de curând că-mi place al naibii când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele viața nu

de câte ori o vizitez mă privește cu alți ochi uneori ca de sfântă o imortalizez alteori ca niște iazuri în care înoată singurătatea ce n-aș da să-i mai văd pe-ai ei picul de

în clipa aceasta o să tac așa cum amuțește vântul iar marea se adună grămadă într-un colț de lună palidă parcă și-ar fi uitat secera ultimul țăran pe singura tarla de pe unicul pământ care ne

de o vreme respirăm aerul celuilalt circuitul se închide prin plămâni iradiați reciproc la fiecare apropiere clișee ochii au pete de dragoste săruturile se rup convulsiv nu mai avem mult

totdeauna bolnav i se face transfuzie de iubire de tristeţe de singurătate de dumnezeu câţi donatori şi-au întins braţul pentru vitalitatea sa sângele lui nu e al lui sângele lui este

A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar

pe ecranul monitorului se vede cum te-am iubit nu am puterea să privesc într-acolo de altfel îți poți imagina fețele celor în halate scrobite într-atât încât să nu se vadă că au suflet și

între pereții tăi stă aerul meu de când îl provoc la asfixiere toxinele din mine ies le aduc înapoi într-un fel de nedespărțire de viață pironiți în ochii mei își pierd formele

se cheamă se caută ținându-și mâinile căuș deasupra frunților le simt plecând venind cum dau târcoale farmecele înfășurându-se foiță de țigară se fumează până se stinge jarul când se întorc

las poarta descuiată nu mă tem n-o să tâlhărească nimeni o inimă cât o colibă ațâț focul să duduie soba pereții să se destindă și lumina să nu mai tremure în colțul întunecat pregătesc

un copac singur în pustiu se angajează mai puternic decât omul cu securea nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează el știe că mai are de aerisit lucrurile de pus în mirări trecătorii ori pur

la cine te gândești când te dezbraci de lumea de-afară de mirosul ei grețos de aerul îmbâcsit pentru care plătești cu iubirea pe care ai împărțit-o foaie cu foaie să poți trăi până la sfârșit

trag toamna ca pe un ciorap fin pe dreptul pe stângul peste partea dragă ție o rutină de-acum fiecare picior în aer altfel de trăire e drept senzația de aproape n-o mai simt de

mucegaiuri mă scutură irascibil frigul strânge în chingi rămășițe dincolo de pereți de piatră mă cântă trist toamna năvălește în mine nu mai e loc toate au ruginit și dor ploile plâng

de marionete mă ocupam cu foarfece și ace treceam prin fiecare personaj voce gesturi trucuri știam perfect ursul păcălit de vulpe ciopleam istoria copilărește sub stejarul din