Ottilia Ardeleanu

femeia își puse obrazul cum ți-ai fi așezat la ghilotină capul învinuit că exiști tai calea unora dintre cei care se categorisesc dumnezei dreptatea stă la mijloc în costumul taior

A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje și

azi ești făr' de cusur și știi je t'aime toujours ce galeș mă privești aproape că nu ești din lumea asta fadă mereu pusă pe sfadă de te-ai gândi un pic să facem din nimic o sută de

un gest dezamăgitor neașteptat de tăios dintr-un suflet pe care l-am numit bun am trăit cu încrederea că poate fi mereu mai bun decât sufletul meu și l-am iubit cu nebunia rebelă din

degeaba pun de cafea urmele nopții nu vor să se dezlipească am o cumplită durere de cap ambulatoriu visele m-au înțepat ca seringile în delir zorii mă sărută pe grumaz de parcă ai fi tu nu mai

pornesc de la poetul ciobit într-un colț tot mai acomodată cu imperfecțiunile un haos mai mare în pântecul zilei nu am văzut oamenii să se excludă din propriile locuințe pentru un anotimp care

zid impasibil fotoliu cu brațe de cărți deschise și haina părăsită în grabă masa de fag laptop la lucru vază de sticlă cu flori de câmp și pietre de râu portretul unui adio dar rămân cu tine

ce bine lângă mama ea poate tu profiți de asta vrei aia vrei ailaltă câtă vreme poate căra pentru tine poate sta la cozi se poate da peste cap pentru binele tău apoi te desprinzi ușor de

despre strada mea fără gropi vă spuneam despre terenul neted despre verticalitatea pomilor tăiați ca să nu ne cadă în cap despre piatra care a fost luată de pe suflete și turnată pentru

ea este o terra în miniatură continent lângă continent oceanic plângându-se pe sine rostogolindu-se murind în sine însăși terră cu terră miliardele de lacrimi din populația de iarbă mă scutur

iată o clipă mică-mică dar foarte ascuțită, te poți înțepa și, cel mai rău, este că poate să-ți intre pe sub piele cu indecență microscopică și să se miște în voie, cu indiscreția unei iscoade, fără

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăți de trupuri. senzația de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul

urcă în mașină la autostop pe variantă zăpada încă nu s-a topit e mohorâtă bate vântul de parcă îl gonește cineva cerul se arată ca de înmormântare câteva păsări în zig-zag decupează singura

gândurile escaladează întruna zidurile groase de constrângeri din ziua în care cineva m-a depus ca pe o coroană de flori pe mormântul propriei vieți supraviețuiesc cu un șiș în inimă și

nu totdeauna dar azi mi-am zis ce frumos e să te duci la biserică nicăieri nu miroase mai amplu ceara sfinții sunt din ceară și când îmi vine să plâng plâng și ei până dispar de pe pereți am

un pic din el e poate și în mine necuvintele lui cuvințesc din mâna dreaptă pe o coală a patru în caligrafia proprie o memorie extinsă în care țin lucruri sfinte un fel de ierbar din plante

prietenul meu are un drăcușor care se învârte prin casă trage după el covoarele cățeii și ursuleții de pluș toate dârele au un chiot când calci pe ele simți inima cum sare peste un gard

atâtea drumuri mi-au împărțit inima în coordonate carteziene amplitudinea visului meu a trecut dificil de empatia vârfurilor emoției doar tu ai știut să calculezi funcția

dimineața oamenii își pun supărările în mașină pornesc la drum ca și când ar avea ceva de aruncat într-un loc la marginea lumii niște pisici albastre se zvârcolesc sălbatic își

aură turlei- amplă rotire în alb a unei păsări

trec prin a nu știu câta gară cu geamuri sparte cine-a dat cu piatra trebuia să fi înlocuit cioburile trenul șuieră printre sughițuri poate îl pomenește șeful de gară un punct imaginar

toți bărbații din viața mea m-au părăsit fiecare cum a știut mai bine tatăl nu s-a-nțeles cu mama s-a mutat unde i s-a părut lui paradiziac numai că mie mi-a frânt mândria aceea când spui tatăl