Ottilia Ardeleanu

iată o clipă mică-mică dar foarte ascuțită, te poți înțepa și, cel mai rău, este că poate să-ți intre pe sub piele cu indecență microscopică și să se miște în voie, cu indiscreția unei iscoade, fără

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăți de trupuri. senzația de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul

urcă în mașină la autostop pe variantă zăpada încă nu s-a topit e mohorâtă bate vântul de parcă îl gonește cineva cerul se arată ca de înmormântare câteva păsări în zig-zag decupează singura

gândurile escaladează întruna zidurile groase de constrângeri din ziua în care cineva m-a depus ca pe o coroană de flori pe mormântul propriei vieți supraviețuiesc cu un șiș în inimă și

nu totdeauna dar azi mi-am zis ce frumos e să te duci la biserică nicăieri nu miroase mai amplu ceara sfinții sunt din ceară și când îmi vine să plâng plâng și ei până dispar de pe pereți am

un pic din el e poate și în mine necuvintele lui cuvințesc din mâna dreaptă pe o coală a patru în caligrafia proprie o memorie extinsă în care țin lucruri sfinte un fel de ierbar din plante

prietenul meu are un drăcușor care se învârte prin casă trage după el covoarele cățeii și ursuleții de pluș toate dârele au un chiot când calci pe ele simți inima cum sare peste un gard

atâtea drumuri mi-au împărțit inima în coordonate carteziene amplitudinea visului meu a trecut dificil de empatia vârfurilor emoției doar tu ai știut să calculezi funcția

dimineața oamenii își pun supărările în mașină pornesc la drum ca și când ar avea ceva de aruncat într-un loc la marginea lumii niște pisici albastre se zvârcolesc sălbatic își

aură turlei- amplă rotire în alb a unei păsări

trec prin a nu știu câta gară cu geamuri sparte cine-a dat cu piatra trebuia să fi înlocuit cioburile trenul șuieră printre sughițuri poate îl pomenește șeful de gară un punct imaginar

toți bărbații din viața mea m-au părăsit fiecare cum a știut mai bine tatăl nu s-a-nțeles cu mama s-a mutat unde i s-a părut lui paradiziac numai că mie mi-a frânt mândria aceea când spui tatăl

mi-a întins foarfeca și aparatul de tuns ca pe niște arme am început să tai parcă îndepărtam gradele săreau celule încinse mă frigeau tălpile pe jos baltă de tăciuni am ieșit în oraș

la început vine o vreme veselă fără dinți gungurește face niște ochi mari gene de umbră simte suflet voci mișcări libere mâini rotofeie apucă orice din lăptosul aer lucruri de-a bușilea la primul hop

ceva a ridicat plumbul de pe case dintr-odată bombe albe au explodat nestăpânit ca fericirea din ochii unui copil mama pe un obraz tata pe celălalt au construit sentimente (4 ian.

la ușă veniseră două madame să-mi facă mie cunoștință cu Dumnezeu aveau niște chipuri habar nu am cu ce să le asemuiesc eu știu un lucru în relațiile mele nu se bagă niciun doctor

câteva sulițe care flutură cuvinte s-au înfipt în gardul viu al zilei nu este vorba de partide ci doar de culoarea inimilor voi ce ați vota în vara asta marea este la fel de

stăteam în fața lui cu mâinile în poală ca bunica pe când povestea întâmplări din copilăria ei de parcă ținea înțelegerea în hățuri un zâmbet răsucit ușor la margini trăgea de mustața lui

are aripi și toate rănile pe care le face croind zboruri picurează lacrimi de iisus curcubeu jertfit pe care impregnăm după fiecare ploaie cade peste noi încearcă noul zbor (7

în piață tarabele sunt primenite fructe și legume etichetate un fel de titluri de cărți și autorii ca-ntr-o pictură realistă pere lângă ananas lângă crudități lângă femei rotofeie în

dau să ies din mine vântul închide ușa îmi prinde gândul mai mult înspre oameni nici înăuntru nu e prea liniște de când au căzut clopote în curte printre atâția trecători uit să-mi