Ottilia Ardeleanu

e copilăria cu povești, dincoace de el, realitatea absurdă. făgăduințele față de sine și față de celelalte vieți, paradoxal opuse, cresc și cresc...
cel mai temeinic, mai rezistent zid e cel de carne? se poate, deși viața omului poate fi o roată care strivește...
interesante planurile alăturate și aforismele asociate!

ai un poem de o finețe și de o eleganță aparte, iar asta, cu siguranță, se datorează spiritului tău și dragostei de a fi mamă.
Felicitări!

cu întârziere vă aduc un mare mulțumesc.

în contextul pe care l-am prezentat, că ar putea fi vorba de TRĂINICIE.

frumoasă! e atâta alb de ninsoare, de îngeri, de Dumnezeu! doar să știi să te uiți prin spărtura aceea!

poate vă referiți la a pune bazele, a pune temelie, a fonda, ceva de rezistență pentru pereți. probabil că rezistență/ de rezistență este cel mai nimerit răspuns.

îmi produce imaginea unei căsuțe ninse. acoperișul ca o glugă de hanorac.
o fi din turtă dulce.

scrii ca și cum te-ai afla în două lumi deodată: ba în cer ori pe pământ, ba în rai ori în iad, ba în pântecul mamei ori cu iubita...
domnule poet, e bine când visezi mult, când imaginația dă în clocot.
îmi place la nebunie și acest discurs.
așa că, îți mai dau o stea, dar... mai abține-te că nu am prea multe :))))
sper să pui de un volum în felul acesta...

domnule Miclăuș Silvestru, pentru lectură și semn. De asemenea, pentru lumina din colț care face textul mult mai savuros.

Tego, mă bucur că ți-a plăcut, că ai simțit subtilitățile. Sigur că poate fi dezvoltat. O să văd.

domnule Miclăuș, pentru cuvintele dumneavoastră, și scuze de întârziere, mi-a scăpat acest comentariu al dumneavoastră, dar adineaori am dat peste el.

este plin de adevăr acest discurs. plin de metaforă filosofică. și semantică aforistică.
și așa de cald prezentat, cum ar fi destăinuit unui confesor.

de familie cu adânci reverberații în sufletul poetei care izbucnește vulcanic și se confesează, în stilul său, cu un bocet interior care își face loc să iasă către cei care o aud și îl aud.
este un remember al bărbaților din familie. este un strigăt de durere.
și un cerc al războaielor din trecut care, iată, nu se mai opresc!
impresionant!
felicitări pentru premiu!

eu aș elimina o serie cuvinte, că ideea se pricepe și din mai puțin, cu scuze de intervenție per total, dar dacă fac asta e pentru că merită, cel puțin din pct meu de vdr:

nu sunt multe de spus
când femeile își strâng lucrurile
și pleacă din viața ta
poate așteaptă să le spui
Nu pleca
dar nu găsești aceste cuvinte
ucise de o tăcere
ce plutește în casă
încât ar putea dărâma pereții și acoperișul
toată lumea ar vedea
cu câtă migală își aranjează femeile chiloții
atunci când pleacă

nu sunt multe de spus
când femeile pun valizele la ușă
de parcă ar trage de fiecare secundă
și fiecare devine
o funie care vă leagă strâns
voi doar căutați o foarfecă
să divideți aceste vieți

nu sunt multe de spus
când femeile deschid ușa
mai privesc în urmă doar o dată
și te gândești că privirea aceea e pentru tine
ca și cum ochii aceleia nu ar ști
să privească o altă lume
dar ele doar verifică
dacă nu cumva au uitat chiloții pe calorifer

sau nu mai privesc deloc în urmă
privești cu câtă siguranță
pășesc femeile spre o altă lume
în care nu vor întâlni ochii tăi abandonați la ușă

nu sunt multe de spus
când ai închis ușa
te așezi pe canapea și te gândești
dacă nu cumva au uitat chiloții pe calorifer

onorată!
Mă bucură mult, lectura, semnele, aprecierile, observațiile...
Să fie cu spor și inspirație pentru toată lumea!

halucinant text, un drog, cu siguranță!
un război mondial se petrece în trupul și mintea poetului.
cum cred că ți-am mai spus, poemele tale au un umor fin, deși abordează foarte serios dramatismul, în diverse ipostaze. iar aici, în plus, tentantă este abordarea pe mai multe planuri, de parcă sari din real în ireal și invers, din trecut, în prezent, în viitor după un scenariu bine regizat.
mi-a plăcut mult.

un text reușit, poate că este despre mama, poate că este despre dragoste, poate că este despre moarte, nuanțe care persistă în poeziile acestui autor pe care eu îl apreciez de mult timp, nu contează decât că acesta continuă cu poezii despre existențialism, iubire, lucruri care sclipesc, ies din normal sau amintesc despre ceea ce nu mai poate fi, fiindcă totul s-a transformat în altceva...

cele mai bune texte ale autorului.
da, viața, iubirea, dorința, oglinda... orice ne aparține este un puzzle. unic. cu destăinuiri personale.
există acel dramatism al necunoașterii până la capăt, al viețuirii sub niște semne, sub un dat.
tocmai asta mă determină să spun că este un text de apreciat.
desigur, gustul meu.

contemplativă a sinelui, și nu neapărat o rugăciune, ci o atenționare asupra a ceea ce este acela care se confundă cu natura, cu naturalul, cu ceea ce este lăsat de Dumnezeu.
îmbinare de murire și nemurire, trecerea este simbolul combinării vitalului, idealului în viață și momentului despărțirii de tot ceea ce poate duce trupul.
pe mine m-a impresionat acest text!

o voce poetică atrăgătoare, mă bucur să citesc în această pagină. aici este chiar un frumos tablou boreal, pictural.
felicitări!