Ottilia Ardeleanu

ninge mă face să cred că există de mult în postura asta în cădere liberă te lași contemplat arta lui este de a astupa mai întâi răni apoi mizerii grijile de a construi ceva în care să

soarele matinal parcă stătea la stors în camera nu prea înaltă umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de

mama e albă atât de albă că lumea este cenușie primăvara năștea primăvara albea primăvara murea nălbea rufele la heleșteu ștergare de borangic unduiau brâiele cosânzenei în mâinile ei

stau în singurătatea mea ca într-o rezervă de spital nimeni nu intră cui i-ar păsa de un bolnav beteag de fericire dependent de un pat de suferință conectat anemic la viață fixez ploaia în

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărți și cărți și

într-o carceră invizibilă joc rolul de om bun între pereți vanitoși uneori gonesc din mine cum fug șinele de tren mă-ntreb dacă sentimentele au margine și dacă nu cumva mă tem să nu cadă

și naștem bărbați mâine-poimâine să aibă cine ne înjura ne bate ne înjosi ne arăta cu degetu ne găsi motive de separare ca puterile în stat îi naștem îi iubim din prima îi legănăm îi

într-o zi Dumnezeu a rătăcit drumul L-am întâlnit în market complet dezorientat nici urmă de locul pe care îl crease cândva era artificial chiar și oamenii aveau altă înfățișare decât le-o

mă sui în leagănul dintre două fire de viață prins de cer cu sfori de îngeri mă fac dintr-odată copil iar cerul copilăria mea îmi vin păsările amintiri îndepărtate se apropie în zbor apoi îmi

poezia este o depravată care se expune oricui sub toate aspectele dedesubturile poți pătrunde în ea ca-ntr-o gură de metrou în care se intră se iese se înjură se scuipă se aruncă

în ținută militărească toamna așa tânără mi se pare de parcă ar fi schimbat data un administrator face artificii să meargă brici timpul taie în carnea mea moale proaspăt bronzată cu soarele ca

azi mi-am dus prietena la urgență o luase razna până mi-am pierdut rațiunea am stat la marginea ei ore în timpul ăsta cred că a încercat Moșul să intre pe sub pielea mea nu vedeam decât un om

când se furișează între ei abia se mai îngăduie trec târșâind pământul unul pe lângă altul până la banca din drum unde moțăie pe câte un gând firav îi mai trezește ori un chiot ori vreun bună

femeile plâng mereu nici ele nu știu de ce să impresioneze singurătatea să anunțe nașterea moartea ori altă cucoană stridentă fericireeeeee lacrimile zâmbesc în cristalin nu le doare

dau din coate în viața mea în lichidul ei amniotic nu am cu cine să mă bat pe un loc de muncă nu există noțiunile de șomaj restructurări fișă de lichidare obligația predarii eforturilor proprii

nu-l mai lăsa pe imbecil să se aprindă la fitil să se topească fără rost obiect de ceară de-ar fi fost când toujours ca o paiață înjurând vine din piață nici cu un fir de leuștean nu îl făcu

se joacă în plete blonde cu foarfecele oglinzile văd totul respiraţia bate drumul dintre lobi în fundal o muzică veselă unduind aburul de cafea romanţios adună femei din cele mai

asta îl bucură pe dumnezeu să fiți iubitori să fiți iubiți predică în om el este atmosfera starea aceea în care nu mai atingi pământul și nu cazi câtă vreme pe creștet umblă lumina cu cercul cum

într-o zi iubirea mi-a zis oprește caii să mă dau jos ce gătită era când a coborât din mine voaluri voaluri aerul plutea și ea a intrat în palatul tău de răsărit un zâmbet ți-a

Să fie ceva vreme. Au dus-o împreună până aproape de prăpastie. Suflete întunecate. Vagi urme de soare ca un ou spart în tigaie. Au început să se judece. Mai întâi unul pe altul. Răstit, umilitor,

Dimineață de luni. Grea desprindere de sine, de confortul unui alt sfârșit de săptămână, în intimitate. Despic ziua de noapte cu aburul unei cafele neîndulcite și cu o carte. De data aceasta, Gela

cum se amestecă tricolorul în privirea mea cameleonic în aerul rece de mare prin care nu vezi decât acoperișul sub care lumea iese la existență ca la tribună spiciul ei aproape că nu doare pentru