Ottilia Ardeleanu

dacă tăcerea se învrednicește să ne ocupe timpul dacă nimic nu ni se mai întâmplă și asta ne este foarte la îndemână dacă între noi adevărul a devenit de mult iresponsabil și nu mai merită să-l

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viața mea de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine ocolesc oglinda și televizorul unde se vehiculează același motiv de izolare m-am izolat

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

toți bărbații rezistă în fumurile ei în emanațiile de ce-i poate pielea devin colerici ori sangvinici când începe să facă striptis toți sunt cu ochii pe ea pe sânii ei plini pe ochii ei

dacă m-ai întreba cât de mult te iubesc aș răspunde franc atât cât îmi permiți platonic demonic piperat sofisticat bourbonic hialuronic cu elongație și dizertație draconic oximoronic cu

cât de haină să fii inimă să te hrănesc cu sângele meu și să-mi refuzi orice intervenție de a te face mai bună decât ești lasă mâinile astea curate să deschidă o ușă măcar acolo unde iubirea e

ea nu e urâtă trupul în care intră aruncându-i sufletul în stradă ca și când nu și-ar fi plătit datoriile torturându-l luându-i vlaga ori o mână un picior văzul auzul mințile și inima

colegă dragă de bancă ne leagă amintirile de oamenii aceia care ne-au făcut mai buni decât ei mai drepți suntem acum dați lumii cu întrebările ei nevalorificate aerul acesta greu de

cât lasă tălpile din ceea ce ești ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viața poate fi beton prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul o reproducere fidelă a destinului un fel

soarele ăsta din fereastra lui iunie aruncă lemne în sobă duduie ca o vatră încinsă în buricul lumii vâlvătaia se instalează în mine toți îmi spun că sunt portocalie și se învârtesc în

ninge mă face să cred că există de mult în postura asta în cădere liberă te lași contemplat arta lui este de a astupa mai întâi răni apoi mizerii grijile de a construi ceva în care să

soarele matinal parcă stătea la stors în camera nu prea înaltă umbra copacului apăsa butonul imaginar al aparatului zgomotul începea cu niște vrăbii înfometate unde pe un pervaz răsfirate de

mama e albă atât de albă că lumea este cenușie primăvara năștea primăvara albea primăvara murea nălbea rufele la heleșteu ștergare de borangic unduiau brâiele cosânzenei în mâinile ei

stau în singurătatea mea ca într-o rezervă de spital nimeni nu intră cui i-ar păsa de un bolnav beteag de fericire dependent de un pat de suferință conectat anemic la viață fixez ploaia în

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărți și cărți și

într-o carceră invizibilă joc rolul de om bun între pereți vanitoși uneori gonesc din mine cum fug șinele de tren mă-ntreb dacă sentimentele au margine și dacă nu cumva mă tem să nu cadă

și naștem bărbați mâine-poimâine să aibă cine ne înjura ne bate ne înjosi ne arăta cu degetu ne găsi motive de separare ca puterile în stat îi naștem îi iubim din prima îi legănăm îi

într-o zi Dumnezeu a rătăcit drumul L-am întâlnit în market complet dezorientat nici urmă de locul pe care îl crease cândva era artificial chiar și oamenii aveau altă înfățișare decât le-o

mă sui în leagănul dintre două fire de viață prins de cer cu sfori de îngeri mă fac dintr-odată copil iar cerul copilăria mea îmi vin păsările amintiri îndepărtate se apropie în zbor apoi îmi

poezia este o depravată care se expune oricui sub toate aspectele dedesubturile poți pătrunde în ea ca-ntr-o gură de metrou în care se intră se iese se înjură se scuipă se aruncă

în ținută militărească toamna așa tânără mi se pare de parcă ar fi schimbat data un administrator face artificii să meargă brici timpul taie în carnea mea moale proaspăt bronzată cu soarele ca