Ottilia Ardeleanu

1 IUNIE 2017, să fie copilărie - spun! Este greu să fii copil? Cine știe să crească și să educe un copil? Există o școală pentru asta? Eu cred că trebuie să ai suflet pentru copii. Eu cred că

vrei nu vrei furișate pe alei frunze mii și durdulii dau târcoale pline poale de gutui șui-gălbui se răsfiră florile din clorofilă se scutură de petale țes covorul cel mai moale vin în hore

un perete umărul o cârpă stoarsă și cineva îl șterge cu melancolie în picăturile purpurii sunt eu bat în zidul de cărămidă să-mi răspundă înăuntru e totul alb ca o ninsoare de cireși

cineva a căzut în ochiul meu drept pare-mi-se când l-am privit ori s-a apropiat în gene de lumină tras înlăuntru picura estetic și- a alunecat în inimă țipătul unei lacrimi de

Dumnezeu e Omul de dincolo câteodată Îl strig Vecine mă înspăimântă lipsa Lui face oameni din cărămidă cândva construiam case nu știam că din oameni mă durea piciorul pe care îmi

din degete îi alergau murgi pe o pajiște care se sfârșea la un semn cum ai închide o carte cu pinteni de gânduri loviți se auzeau tropotind pe sub mâna arcuită ca un căpăstru de

dă-te la o parte îi spun sufletului care mă privește ca pe un mort prin curbura lunii trei stele se aprind de parcă vor să-mi liniștească trecerea mă impinge în albul patului zăpada

întunericul este o reprezentare asemenea expresiei unui motan negru mort de somn aproape de discul de vinil rotind sub ac mahavishnu orchestra birds of fire când ceața se destramă în zdrențe de

moartea e o săgeată sărită din arc locuiește o tolbă niciodată singură ascute săgeți rezervă pentru zile negre moartea are și ea un suflet moartea are și ea dorințe moartea are și ea

mă vei cuprinde în îmbrățișarea ta cât o lume camera se va umple cu fericire cum vom sta așa cromozom în cromozom nici nu vom simți cât va scobi soarele în ochii noștri nicio separație

acele viori acele viori așezate într-o orchestră fără oameni muzica lemnului și a golului gândurile mele acolo sunt liniște de sepultură acele acorduri acele acorduri mii de furnici pe

tramvaiul pornește matinal din stația tristă cu lacrimi pe geamuri vatmanul indispus la toamne rebele se șterge de frunze la ochi se face ziuă când intră în refugiul gol al unei poezii aprinse

propria sepultură oamenii îmi caută numele pe google poți descoperi totul până la os aici în mine gâze nu bănuiți cât de repede se înmulțesc pe carnea mea mângâiată de vântul cu clopoței un

viața valiză grea cu obiecte necesare o târăsc pe rotile ca pe un invalid îi șoptesc că va fi totul bine mă intersectez cu oameni sau alte vieți în carouri figuri dezolate săpând trotuarele din

un răsărit mazarin îmi dezlipește pleoapele printr-o lovitură de teatru împinge noaptea de-o parte și de cealaltă două uși glisante atenție se schimbă scena papal chipul radios se înalță din

în tot timpul ăsta tu ești aici după nori comunicativi nu-ți umezești degetele nu schimbi pagina alineatul nici măcar starea mea care împrumută de la ploaie un fel de post ținut pe

am locuit în pământ simțeam calota elastică și moale când dădeam câte un picior mă roteam în toate direcțiile să prind celulele roșii ale mamei mi se păreau zmeie avioane baloane până să mă

pe lângă cei dragi mie în viața aceasta mi-ați devenit și voi mi-e dat să vă am prieteni simțiți fericirea mea sparge echilibrul reacției în lanț crescând vertiginos înspre nemurire mi-e

* existența asta e din plastic nici pământul nu-l înghite * cuvântul mă trădează îl înjur dar el simandicos mă agață de toarta lui * uite omul îmi calcă grijile-n picioare * noaptea

-Mamă, ce au fost ambițiile astea ale tale? -Copile, nici nu te născuseși, însă te vedeam deasupra tuturor lucrurilor, deasupra tuturor oamenilor. -Tata era un bun lucrător. Trebuia să-l lași să-și