Ottilia Ardeleanu

din universul gândurilor mele nu ai cum să pleci absurdul expansional peste vrute și nevrute niciodată nu a fost mai colorat de puterea voinței ca în seara în care ai apăsat butonul roșu visarea

iote pe-ale trancă ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță mărine mă

e-o floare-flutur vecină c-un brustur în septembrie printre sălbatice lujere uscate vântul e-un dor trimis de departe usucă tot unele șoapte agate se fac prinse-n inele pe ape rebele lebede

te recunosc după vorbele mele după cum mă placi cu teama de apropiere acel aer pufos înaintează pași de inimă dornică sunt femeia care te-a făcut să te simți bărbat femeia ta în

săpau adânc lângă biserică tristețea atârna pe chipuri ca o barbă de zeci de ani fără lumină se înțelegeau din târnăcoape aruncau timpul cu lopata doar aerul șuiera pe subrațe la ora când

îmi intră ceața în oase la malul apei cenușile lumii se întrec în generozitate peste fața zilei se petrec melancolii nod cu nod ploile se cară din cer abundă singurătatea un pian hodorogit

peste tot tv serviciu teatru circ în plină stradă până și gunoierii vorbesc în gura mare buzele rostesc mecanic crispat !bă sex cu politica di_vină tot ea ne-a unit tot ea e părtașă la

o bătea pe mama se lipeau amurguri vinete alungate de furtuni care nu se mai terminau îmi vuiau urechile fugeam cu lacrimi în pumni în pod întunericul își înfigea dinții nu țipam m-ar fi

lumea ei este din tot ce mai poate îngriji cu mâinile cândva niște oameni o urmăreau ca pe o lumină își cumpăneau mersul după tactul cuvintelor sale treceau pe sub privirea ei ca pe sub masa

nevăzută arătare neagră trăiește în trupul meu își face nevoile mulțumită într-un suflet comod zi după zi mai intens mai periculos își exersează un fel de limbaj numai al ei fără a putea fi

soarele arde încrezut marin pe dinafară vaporașe rătăcite gânduri dispar pe orizontală faleza împietrește când trec scoicile adunate la șuetă au sufletul gol înfășurat în miros de

de cum pășim în stradă ceva stă să izbucnească până și primăvara e încărcată de un aer sfârtecător molima însingurării se întinde cu disperare orice sunet pare un murmur de nemulțumire orice

va pocni ca mugurele primei iubiri un țipăt pasărea a zburat cu petalele smulse albul s-a prelins roșu dimineața sare din piept cu o sută de bătăi în ușă o crăpătură zorii

La început a fost un nor gros, cocoșat și urâcios care nu știa altceva decât să se legene într-un hamac de vânt. N-a spus când și cine l-a născut, dar se pare că a fost abandonat. Se hrănea cu

degetele mele de la o mână nu mai seamănă cu cele de la cealaltă cu stânga tastez chestii mai neînsemnate în timp ce dreapta bate bine ritmul unui destin din care ieșim amândoi la soarele

ne va lovi pământul cu pumnii ne va lovi peste fețele noastre indiferente peste mâinile cu care am scris viața primește coroniță s-o aplaudăm ca să ne audă și să se plece dinamic ne va lovi ca

literele par niște ape repezi șușotitul îmi provoacă imagini dintr-o lume simplă neinvadată curgerea le e vie peste pietrele timpului îmi cresc arbori la marginile colii ispitit un stol