Ottilia Ardeleanu

Suntem un popor sonor. Cel puțin dinspre mine așa se simte. Dimineața aud o mașină turând perseverent într-o direcție impusă de șofer. Nevăzuți, maidanezii schimbă impresii matinal-regionale.

cos nasturele negru al vieții pe piept în linie cu inima o înțepătură scurtă și picătura mică roșie rotundă lasă un semn profund pe rochia proaspăt îmbrăcată un mac pare să crească pe

Îi simt răsuflarea în ceafă îl aud șoptind Acum să te scoli să te îmbraci să mănânci nu uita medicamentul Hai du-te e târziu grăbește-te a sosit microbuzul Nu nu o lua pe acolo vei întârzia ia-o

nu-i știu chipul totdeauna îmi apare o hologramă cu mâna boantă înainte de rugăciune un copil ca un crab a forfecat o bancnotă prietenul la nevoie se cunoaște puteai să cumperi pentru o

nu mai simt de mult lipsa oamenilor în locul lor sunt pereţii cu poze uite acolo eram chiar veseli ca orbii care sunt fericiţi în întunericul lor şi-ar fi răvăşiţi să vadă cumva

geanta mea era plină cu apă geanta mea era plină cu pești și eu îi dădusem drumul și eu aveam oarece privire un căluț tropotea pe retina albastră tropotea și nu puteam să-l mângâi dii

într-un măr crește un măr și mustățile lui rădăcini se hrănesc din palma culegătorului a păcătosului care nu se mai satură cu privirea îl face pe din două despică mărul cu trunchi rădăcini

Cuvintele suntem noi, ne identificăm cu ele, prin ele demonstrăm ceea ce pretindem a fi, ceea ce am devenit. Ne îmbrăcăm cu ele așa cum ne-am îmbrăca în haine de sărbătoare ori în pijamale. Și apoi

acolo în palme stăteau ca niște lebede înghețate mi-era teamă să le strâng aș fi strivit fiecare suflet de teamă un vânt s-a stârnit în urechile mele și-am început să suflu ușor privind

instalez de ceva ani sisteme de operare și softuri am luat-o de jos mai întâi am fost numită mama tastaturii și a imprimantei biții curgeau prin venele mele și acum mai sparg câte un vas de

mă uit ca după un lucru pe înțelesul tuturor negura lumii se cocoață pe ziuă pe cetini pe umerii mei nedezmorțiți fără să mă bazez pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă pe coala

jpegul mamii ei de viaţă am încercat să-i fac un zoom să ajung la cafeaua pe care o beam împreună dimineaţa la cuvintele care se amestecau buze îndulcite pe buzele cănilor la plimbările

scriu pentru că am o stare proastă întotdeauna au grijă unii alții aproape toți dar îi atrag contrariile se atrag dacă eu scriu prost ei scriu bine dacă eu mă simt prost ei se simt bine dacă eu ei nu

că începe să cadă lapoviță cenușie. închis, orașul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârnește o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul

sinceritatea face parte din recuzită în viața mea mi-au plăcut direcții oamenii aceia dintr-o bucată pentru care munca este muncă și gluma glumă pentru care să iubești este să lași dracului

azi-noapte dragostea mea sufla greu am strigat-o am tras de ea am bătut-o peste obraji să se trezească visa ori nu știu ce era cu ea m-am speriat atât de tare încât am vrut să sun la

din universul gândurilor mele nu ai cum să pleci absurdul expansional peste vrute și nevrute niciodată nu a fost mai colorat de puterea voinței ca în seara în care ai apăsat butonul roșu visarea

iote pe-ale trancă ion mitică floarea toader goriță ileana gicu oana fane mița cu sapele la spinare și copiii târâș dupe ei mai din urmă vin și vastica oprica toma cu vaca la căruță mărine mă

e-o floare-flutur vecină c-un brustur în septembrie printre sălbatice lujere uscate vântul e-un dor trimis de departe usucă tot unele șoapte agate se fac prinse-n inele pe ape rebele lebede

te recunosc după vorbele mele după cum mă placi cu teama de apropiere acel aer pufos înaintează pași de inimă dornică sunt femeia care te-a făcut să te simți bărbat femeia ta în

săpau adânc lângă biserică tristețea atârna pe chipuri ca o barbă de zeci de ani fără lumină se înțelegeau din târnăcoape aruncau timpul cu lopata doar aerul șuiera pe subrațe la ora când

îmi intră ceața în oase la malul apei cenușile lumii se întrec în generozitate peste fața zilei se petrec melancolii nod cu nod ploile se cară din cer abundă singurătatea un pian hodorogit