Ottilia Ardeleanu

ce obraznic vântul de toamnă val-vârtej mă ia pe după umeri îmi dă un ghiont nici nu se uită înapoi urmărit de frunze-țigănci iritate făcând un scandal asurzitor sperie o mână de păsări

toamna aceea s-a întins rece pe linoleum făceam dragoste ploaia bătea speriată la ușă râcâia cu unghii vineții nu aveam nicio pătură să-i dăm eram fierbinți ne frigeau buzele tăciuni ne ațâțam

dimineața orașul cu gene îngreunate miroase dinspre staule facem schimb de viață de interior cu viață de exterior crezând că ne vom împrospăta simțurile de fapt înghițim aer poluat aerul ne

prima dată când m-am plimbat prin lume cu torța în mâini am pârlit câțiva nori care cu obrăznicie strângeau frunți nu vedeam decât cerul pietruit de trecători dintr-o bucată eram pe

* seara este doar un gând neted pentru iubire chiar și soarele cedează în brațele nopții apoi câteva forme albe de hârtie se lasă trasate de cuvinte în ele ești tu și totul

se înalță o biserică prin ochi soarele pătrunde cu sfiala unui arhanghel îngenuncheat la altar mi se așază la picioare psalmi în adiere pe clape frunzișul e-atâta liniște pe umeri

locuiește-mă ca pe o țară devastată în care luptele se duc pentru supremație oamenii la negru pompează speranțe scot iluziile din rastel și trag unii în alții zădărnicește ruina umană

de aseară îngerii coboară acrobatic pe sfori subțiri de ploaie îi aud căzând pe pervazul meu câte douăzeci și unu deodată lovesc ferestrele cu niște aripi fulguite adorm între perne gândul

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgule, să nu-i lipsească vreo rază. Cratime cât ține linia

ca două jumătăți într-o dragoste perfect imprimată unul tușul celălalt foaia trăim lipiți din unele cuvinte mă deschid cum se deschide o femeie când trupul îi e scris apăsat cu

de atâta purtat s-au subțiat cuvintele ies rar și se așază pe despicătura unei fraze din două în două silabe e umbră mereu în dosul acestei fibre și același aer irespirabil versurile nu mai

nu am cluburi biblioteci localuri doar un spațiu în inimă și câteva scaune tinerii au ocupat locurile și au scris au gândit au așteptat părerea mea este doar un suflu uman o respirație

rotea privirea prin noi ca pe o bănuială ne puneam figuri de sfinte ai fi zis că păcatul era cel mai sfios băiat din echipa de fotbal a școlii nu scuipa nu înjura nici semne codificate nu știa

cumpărară un televizor (lucru mare la vremea aia) și plecară cu personalu cu veselie la craiova suiră într-o cursă burdușită de se prinse unu cu scăfârlia-ntre uși să se crape ca o lubeniță nu

de o vreme te beau și mă îmbăt și te trăiesc la câteva grade bune te iau peste picior pentru că devin foarte curajoasă te confund cu cel mai brav ostaș pe câmpul iubirii și îți cer să faci culcat

Suntem un popor sonor. Cel puțin dinspre mine așa se simte. Dimineața aud o mașină turând perseverent într-o direcție impusă de șofer. Nevăzuți, maidanezii schimbă impresii matinal-regionale.

cos nasturele negru al vieții pe piept în linie cu inima o înțepătură scurtă și picătura mică roșie rotundă lasă un semn profund pe rochia proaspăt îmbrăcată un mac pare să crească pe

Îi simt răsuflarea în ceafă îl aud șoptind Acum să te scoli să te îmbraci să mănânci nu uita medicamentul Hai du-te e târziu grăbește-te a sosit microbuzul Nu nu o lua pe acolo vei întârzia ia-o

nu-i știu chipul totdeauna îmi apare o hologramă cu mâna boantă înainte de rugăciune un copil ca un crab a forfecat o bancnotă prietenul la nevoie se cunoaște puteai să cumperi pentru o

nu mai simt de mult lipsa oamenilor în locul lor sunt pereţii cu poze uite acolo eram chiar veseli ca orbii care sunt fericiţi în întunericul lor şi-ar fi răvăşiţi să vadă cumva

geanta mea era plină cu apă geanta mea era plină cu pești și eu îi dădusem drumul și eu aveam oarece privire un căluț tropotea pe retina albastră tropotea și nu puteam să-l mângâi dii

într-un măr crește un măr și mustățile lui rădăcini se hrănesc din palma culegătorului a păcătosului care nu se mai satură cu privirea îl face pe din două despică mărul cu trunchi rădăcini

Cuvintele suntem noi, ne identificăm cu ele, prin ele demonstrăm ceea ce pretindem a fi, ceea ce am devenit. Ne îmbrăcăm cu ele așa cum ne-am îmbrăca în haine de sărbătoare ori în pijamale. Și apoi