Ottilia Ardeleanu

Ce simt eu aici este un dor nebun după copilărie și locurile natale, acolo unde simplitatea era ca raiul pe pământ, acolo unde clipele nu treceau ca gîndul, erau clipociri, se măsurau în susure de ape, distanțele se măsurau cu pasul, drumurile erau ca apele, curgeau spre nicăieri. Și totul era frumos: ploaia cu bărcuțele ei de hîrtie, caligrafia pentru care “doar sugrumam cu-nverșunare mărul ce-mi răsărise-n gât” (cît de frumos destăinuit acel nod în gît!), trecerea domoală a timpului, trudirea pentru a-și putea atinge scopul – și ce scop de suflet, acela de a-i vedea pe cei dragi, pe părinți. Totul avea un rost. Munca nu împovăra, joaca nu era sub control, timpul nu ținea nicio evidență.
În vremurile astea, la oraș, viața decurge cu totul altfel: timpul gonește, copilăria devine din ce în ce mai mult uitare, iar ploile sînt șuvoaie de oameni care duc spre cimitir. Se pare că viața înseamnă Veci!
Și pentru ca poetul să demonstreze adevărata diferență, nu spune decît:
“râul râdea în hohot prin sat” - “șuvoiul oamenilor duce-n cimitir”. Restul, aproape că se subînțelege.

Trebuie să recunosc că întotdeauna poeziile tale, Vasile Munteanu, m-au sensibilizat, dar ca să mă poată teleporta înapoi, în timp și spațiu, cu atîta trăire, nu mi-am putut imagina.

Ottilia Ardeleanu

Tridimensional: ignoranța – lipsa de sănătate – lipsa de credință, adică mediocritate profesorală – medicală – sacerdotală.
Oare acestea să fie trăsăturile noastre în mileniul III?
Poate că poetul acesta vrea, prin această rugăciune-blasfemie ca rolurile să se răstoarne: să fie bine aici și antagonicul acolo!
“mutu-te-n ceruri! noapte.”

Ottilia Ardeleanu

Ideea este de ce nu ajunge apa caldă, nu de ce nu ajunge apa…
Simplu. Pentru că, pînă acolo sus, toate se răcesc… încrederea, în primul rînd, apoi și celelalte.
Poate că nu este prea bine să “fii la înălțime”!

Ottilia Ardeleanu

Ce ajunge să fie viața? Rutină - minusculă bandă pe care, odată înregistrată, o ascultăm automatic, așa ca pe un reflex condiționat. Nu pot spune decît că ai mare dreptate, devenim mecanici, făcînd aceleași lucruri în fiecare zi: drumul, bătrîna, jocul, florăreasa... sînt cîteva exemple.
Viața noastră devine automatism, la un moment dat, dacă nu încercăm să o mai diversificăm un pic.
Poetul transpune în versuri crîmpeie existențiale ce sînt, aparent, nesemnificative.
În adînc, ele mai adaugă niște urme chipului și sufletului.

Ottilia Ardeleanu

Ce poate face poezia! Nu va reuși să ne potolească setea nici cît o cișmea, nici cît tot laptele, cu toate reclamele...
E o rîvnă acolo...
Nici moartea nu are scăpare!

Sorbind și eu din poezie, așa încît să mai aibă și alții spre a-și potoli setea,

Ottilia Ardeleanu

Aici văd imaginea unei gări, tînărul urcat în vagon, privind pe geam și prin geamul trenului alăturat luna care se reflectă ca într-un sistem de oglinzi, văzîndu-se ca fiind două luni.
Poem al paralelismului: \"nu e ușor să vezi două luni deodată\" și titlul: \"și(ne)\", dar nu în ultimul rînd, tinerețe-bătrînețe.

Ottilia Ardeleanu

De vină e albul că ne face să vedem diferența, un alb de distanță, un alb sincer de urs alb. Un alb care nu te lasă să dormi, ci te face să te gîndești la toate cele care îl strică, îl pătează. Dorești atît de mult curățenia sufletească încît, chiar și în imensitatea lui, La Polul Nord, întîlnind un om și neocolindu-l, ar însemna să întinezi sentimentul de puritate.
Iată ce înseamnă imaculat pentru poet: “ să privești pierdut. o femeie. un copil. o femeie cu un copil. sau pur și simplu natura”!

alb. n-am putut dormi. m-am gîndit.

Ottilia Ardeleanu

Imaginile acestea mă duc cu gîndul la faptul că poetul este ca un Făt-Frumos care devine, în exaltarea lui de îndrăgostit, cînd pasăre, cînd vînt printre copaci; apoi, devine o zeitate, doar pentru a fi în preajma celei dorite. Pe de altă parte, este gelozia aceea pe copacii, păsările și toate cele în care se regăsește ea.

Ziua de mîine îl trezește la realitate: el este cel actual, nici tînărul care ar mai vrea să fie, nici avînd acele supercalități! O știu și cîinii...

Ottilia Ardeleanu

\"Să aiurim de bine\" ce e scris, cu acel umor sarcastic cu care ne-ai obișnuit.
Tanti Obi nu prea știe \"cîtă poezie e acolo în pămînt\"!

Ottilia Ardeleanu

La mulți ani, Sorin!
Un pahar închin
Pentru sănătate
Și noroc în toate.

Numai bine,

Ottilia Ardeleanu

Este vorba de ușa trecerii spre dincolo, o ușă prin care fiecare va trece la rîndul lui, atunci cînd nu mai e nimic. Tot ceea ce mai intră pe această ușă poate fi doar o amintire sau un spirit ce încă mai persistă în propria existență.

Ottilia Ardeleanu

Să privim viața prin microscop!

Pornind de la cotidian și exagerînd pînă spre o lume gigantică, înțelegerea depinde de educație, de felul cum considerăm că trebuie să ne comportăm, de felul cum privim lucrurile și de la ce nivel. Fiecare dintre noi este un univers la o anumită scară.
Calea lactee se poate vedea foarte diferit!

Ottilia Ardeleanu

continuă să fie martor al desfășurării vieții.

Cuvinte-fulgi care se aștern alb pe drumurile iubirii, frageda cărare-alunecușul unul în celălalt, amintirea-oglindă, șoaptele care ning drumul – toate acestea prind viață sub condeiul poetului. Finalul este într-adevăr polei(t)!

Ottilia Ardeleanu

Ei, da, este vorba de focul lui loga, din suflet, pus în acorduri de baladă. Frmoasă retragere în burta unui cuc, singurătatea fiind cea care-l omoară pe loga. în plus, focul asigură și căldura necesară pentru a putea asculta și înțelege păsul personajului principal.

Frumos descrisă scena, în cuvinte concentrate și care lansează imagini deosebite.

Ottilia Ardeleanu

Ei, da, sub dealul ca o umbrelă este copilăria la care, încă, visează poetul, dar tocmai asta îl face să coboare în el și să se privească… din păcate, plouă a toamnă…

Ottilia Ardeleanu

Primul \"mușuroi de liniște\" este deosebit, punînd alături omul și animalul din el. Cel de al doilea, după mine, stîrnește neliniște, cum neliniștit e omul pentru viața lui.
Finalul este trezirea la realitatea imediată. Nu prea avem ce face...

Încărcat de metafore, ca un tumult acest poem!

Ottilia Ardeleanu

Un poem despre pariuri, subiect la modă; înfiorător sună cuvintele acestea care se referă la nimicul vieții și moartea biruitoare în toate: \"se fac pariuri... pe ceea ce nici măcar nu avem\". Macabră teama de a \"nu pierde moartea\", dar și mai mult decît atît, să pariezi pe propriul sine!

Ottilia Ardeleanu

Frumoase impresii aici: \"păduri revărsate anunțând munții\", \"cern lumina\", \"toamne de vis, foșnind de pârg, solemne și cuceritoare\"...
Poate repetiția unor cuvinte nu aduce bine în text, însă, important este că el transmite sentimentul acela deosebit pentru \"plaiurile bucovinene\".

Ottilia Ardeleanu

George, ești neîntrecut în poezii care au ca personaj principal hilarul.
Acest poem cu străzi de \"amintiri pline de aur\" este plin, în același timp, și de ironie. Limbajul folosit îți aparține, deja.
Finalul este \"bestial\": \"în ultima clipă de mă întreabă popa o să îi spun c-am uitat și să mor\"

Ottilia Ardeleanu

Da, este un text care a pierdut cuțitele din cuvinte, acum,
poți privi, simplu, cum cerul ți s-a înseninat!

Ottilia