Ottilia Ardeleanu

a fi sau a nu fi devenit a avea sau a nu avea habar carte parte averea pică greu crucea este imensă nu mai pot duce

pietre colorate înconjoară icoana binecuvântare sfeșnicul are două brațe tu și eu pe trepte soarele întins îmbrățișează un trandafir japonez inima ta deschisă castanul se lasă vânturat la

are importanță copilul cui ești și dacă bunicul e veteran de război de ai mâncat mămăligă cu ceapă ori slănină ori ai trecut prin școală poate ai făcut cambridgeul sorbona sau trotuarul de știi

mă lovesc de somnambulul întuneric mergând în mâini printre perdele spre colțul ferestrei în ramă de aștri care dormitează pe coate parcă pironesc cerul să nu cadă peste dimineața pare în

doar ierni am donat primăverile sinistraților să-și poată ridica lanuri dintre rădăcini case dintre coroane diguri spaimelor râul să-l mute la marginea suferinței am dăruit verile

viața își face numărul de circ la trapez aruncând leul în foc prin meridian râdem pe față ni se citește libertatea de expresie din cuvinte facem bășcălie teatru pe stradă cultura e un

aceeași sală goală viața nu se umple niciodată la refuz oamenii sunt chemați imaginați-vă cum ne aflăm în era tehnologiei avansate nimeni nu vine de bunăvoie se cere o motivație doar cei mărunți

Se pare că Dumnezeu ne răsfață cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut! Suntem mulțimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o

Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. „De când era atâtica Otiliei îi era rușine

“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forțele sale. O figură bestială. Când ieșea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el așa, fără să aibă vreun motiv întemeiat,

ce frumos se scutură toamna peste mine frunzele au făcut coroană un tei se închină trăgând soarele după el și vrăbiile după el tulbură norii care picotind au căzut din scaune parcă mă

Un pod mobil iarna aceasta clătinată, rigidă și lălâie, peste care am trecut băbește, cu plante asudate pe frunte și rugăciuni speriate de gripa animalică. S-a lăsat de sus, scrâșnind din dinții

o producție la hectar umflată din cifre rotunde vehiculată trompetist pe la viața satului pe paginile tabloidelor ori la marile adunări generale niciodată refuzată la export transportată impecabil

Prietenii mei nu mai sunt nicăieri. Poate că s-au ascuns în alți prieteni. Ori poate albul ăsta care mi-a sărit în față ca un urs înfometat e de vină. Mă înspăimântă. Mi se pare nefiresc de pur peste

goale pe dinăuntru aveam o trusă de inocență le smulgeam câte-un picior o mână uneori și capul doar pentru a le-ngriji dar niciodată detest albul cu miros de moarte îmi depărta o mână

am urcat pe vertebrele reptilei până am dat de lumină acolo erai atât de sfios că trupul s-a făcut lut și l-am lăsat în mâinile Tale pentru tot ce ar putea să încapă într-un o și într-un