Ottilia Ardeleanu

viața își face numărul de circ la trapez aruncând leul în foc prin meridian râdem pe față ni se citește libertatea de expresie din cuvinte facem bășcălie teatru pe stradă cultura e un

aceeași sală goală viața nu se umple niciodată la refuz oamenii sunt chemați imaginați-vă cum ne aflăm în era tehnologiei avansate nimeni nu vine de bunăvoie se cere o motivație doar cei mărunți

Se pare că Dumnezeu ne răsfață cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut! Suntem mulțimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o

Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. „De când era atâtica Otiliei îi era rușine

“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forțele sale. O figură bestială. Când ieșea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el așa, fără să aibă vreun motiv întemeiat,

ce frumos se scutură toamna peste mine frunzele au făcut coroană un tei se închină trăgând soarele după el și vrăbiile după el tulbură norii care picotind au căzut din scaune parcă mă

Un pod mobil iarna aceasta clătinată, rigidă și lălâie, peste care am trecut băbește, cu plante asudate pe frunte și rugăciuni speriate de gripa animalică. S-a lăsat de sus, scrâșnind din dinții

o producție la hectar umflată din cifre rotunde vehiculată trompetist pe la viața satului pe paginile tabloidelor ori la marile adunări generale niciodată refuzată la export transportată impecabil

Prietenii mei nu mai sunt nicăieri. Poate că s-au ascuns în alți prieteni. Ori poate albul ăsta care mi-a sărit în față ca un urs înfometat e de vină. Mă înspăimântă. Mi se pare nefiresc de pur peste

goale pe dinăuntru aveam o trusă de inocență le smulgeam câte-un picior o mână uneori și capul doar pentru a le-ngriji dar niciodată detest albul cu miros de moarte îmi depărta o mână

am urcat pe vertebrele reptilei până am dat de lumină acolo erai atât de sfios că trupul s-a făcut lut și l-am lăsat în mâinile Tale pentru tot ce ar putea să încapă într-un o și într-un

Un firicel la început tâșnind din tâmplă direct pe iarbă. Acolo se face o băltoacă. Naște reptile. Colcăie, se zbenguie, împrăștie stropi care se supără și își fac drum. Înțelegerea devine

cerul din pânză freatică își așază pahare de nori cu picior. ne așteaptă. apoi toarnă. solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în șoaptă. gesticulăm pe

m-am visat lazăr peste care se împerechează cerul și pământul într-o lumină nouă cineva a strigat ridicați piatra era un suflet greu sub el adormeam ceva din mine l-a ascultat și m-a

m-am plimbat cu carul mare minune n-o să vă vină să credeți peste câte hârtoape am dat acolo niște lunatici cu ochii mai albaștri decât cerneala gândurilor mele habar nu am să

E seară ca oricare perete mucegăit în care stele se fac a străluci pe-o parte, aceea în care nu te găsești, iar umbrele înfășoară soarele ca pe o pâine ce va trebui să-ți ajungă până la salariu.

Profesorul de fizică ajunsese directorul școlii cu clasele V-VIII din localitatea maritimă. Un domn nu prea agreat de breaslă, poate pentru că era tipicar, riguros și tăios când nu-i convenea ceva.

lumina s-a dedat strugurelui feciorelnică și degrabă iubitoare de dulce a stăruit bobului până l-a făcut sânge hristic e fierbere printre oameni dragoste tămâioasă gradele curg în pahare de