Ottilia Ardeleanu

vede altfel, ceea ce nu e rău. ideea există, poate fi transformată în fel și chip, deoarece nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci...

mulțumesc frumos.

ironie - a însingurării, a nefericirii, care strălucește ca soarele cu dinți și care se accentuează într-o întrebare aparent ilară.

mi-a plăcut.

se simte că te afli pe o punte, jumătate fericire, jumătate durere. vindecarea se face prin creație. am mai citit demult ceva la tine, tot pe ideea aceasta, un poem la fel de frumos și de trist în același timp.

Ottilia

este cum credem, poate cum dorim să fie.

mulțumesc pentru comentariu, Mara.

mă onorează trecerea dumneavoastră prin această pagină.

Valentin, eu am curajul să mă pun în pielea oricărui personaj - și de-a lungul timpului am preluat rolul acestuia aflat în diverse ipostaze, dacă ai urmărit oarecum ceea ce am scris, îmi vei da dreptate; nu întotdeauna trebuie compătimit autorul, ci tipul/ tipurile umane la care se referă în cuvintele sale-versuri. ai dreptate, în acest text totul "este pe viu", mă bucur că ai simțit aerul maritim, de la așa distanță. mulțumesc și pentru aprecierile asupra biografiei-în-câteva-cuvinte.

domnule Ioan-Mircea Popovici, mă bucur că ați făcut câțiva pași pe plajă și că mi-ați lăsat așa niște cuvinte frumoase pe care apa mării nu va reuși să le șteargă vreodată. mulțumesc.

încă o dată, vă mulțumesc frumos.

Ottilia Ardeleanu

tristețe delicată, o mângâiere această reîntâlnire dintre lumi, dincolo de regrete și dureri, e "timpul dezgropămintelor".

în momente ca acestea, se tace...

"două acolade
față-n față
culcate pe Infinit"!

și fiecare 2 acolade cuprind un infinit...

un punct acolo: anii de liceu...

și fiecare punct în infinit are semnificațiile lui.

continuare și sincere felicitări!

aroma cafelei pe care ai făcut-o. m-am autoinvitat, deci.
ai tu un fel anume de a face iubirea indimenticabilă.

"în loc de inimă am doar un somn speriat"!

o poezie care exprimă, care trădează și care "dăunează" cititorului.

frumos, frumos...

Ottilia

felicitări!

mă bucură că ai mers pe sensul de rotund, un fel de "perfecțiune imaginară" cu tot ceea ce înglobează. mulțumesc.
se poate să fie și o proză la temă, de ce nu?

comentariu, Laur, mulțumesc pentru citire și interpretare.

să realizezi acea imagine sinistră a femeilor răstignite în fața morții.

bravo, Gabriel!

mai mult dacă în loc de "Ea, adică altă eu" ai fi spus pur și simplu "altă eu".
ideile tale se conturează, Sonia, trebuie doar să fii atentă la surplusuri, la redactare, la proporția cuvânt-emoție-figuri de stil...

ei bine, succes!

mulțumesc pentru trecerea prin această pagină și pentru cuvinte.

bine ai spus, Vali, îți mulțumesc pentru că te-ai oprit o clipă să te minunezi de așa potop :).

ideea asociației "dezertorilor de pe frontul sentințelor", cuvintele "traduc" abisurile umane, niciunul în plus, gradație emoțională până la a deschide biiineeee ochii.

deosebit!

Ottilia

-întotdeauna suntem autorii propriilor "fapte";
-nu te-ai considerat tu, ci eu, erudit.

îți înțeleg punctul de vedere și îl apreciez.

mulțumesc, din nou, Vasile Munteanu.

doream vizita aceasta de multă vreme, îmi face deosebită plăcere și spun că nu mă așteptam la un comentariu encomiastic pentru că nu sunt perfectă și pentru că de cele mai multe ori muncesc mai mult pe textele altora decât pe cele ale mele. aș putea afirma precum nichita “perfecțiunea nu atrage atenția”, dar aș ignora cele ce-mi spui și nu vreau să fac asta.

aș vrea să dau câteva răspunsuri:

-aș fi putut scrie „călcam poezia” pentru evitarea acelui rendez-vous nefericit, însă pentru mine „pe poezie” înseamnă drumul, de aceea mi-am asumat exprimarea, în fond, totul este un risc până la perfecțiune;

-pe de o parte, ai dreptate cu acel static antagonic stării induse de introducerea textului care presupune continuarea unui dinamism, însă, pentru mine înseamnă realitate pură: un drum începe dintr-un loc unde se muncește zdravăn și numai de aici dinamismul ulterior; am vrut cumva să încep cu o concluzie, după care să povestesc, să fac un fel de regie a ceea ce se întâmpla în fața unui copăcel; poate că în contextul primelor versuri aș fi putut continua pe o altă rută, nu spun nu, mă gândesc doar că asta a țâșnit din creierul meu la momentul respectiv;

-privind stilul, îmi place să alerg pe diferite câmpuri, nu știu dacă este cel mai bun lucru, dar se pare că e parte din dinamismul meu, de data aceasta;

-despre imaginile oarecum exagerate: "zarzărul/ (...)/ îl făcuserăm microfon" se poate gândi în felul că la momentul în care povestesc a devenit ditamai copacul față de ce fusese cândva, oricum nu este de închipuit că el era chiar de forma unui microfon; în același mod pot vorbi și despre „de unde eram priviți” când ne spuneam rolurile, adică de fapt ceea ce conta pentru niște copii era faptul că erau aprobați în demersurile lor „artistice”...

-n-aș vrea să scriu pentru a mă scuza că scriu, cred că așa după cum mă știu (și alții), chiar nu am a cere scuze cuiva pentru ceva, scriind, asta sunt și cuvintele mele pe mine mă reprezintă, iar dacă nu sunt pe placul multora este atât de firesc, încât mi-aș face probleme dacă ar fi invers.

Îți mulțumesc mult, Vasile Munteanu, pentru prezență și pentru cuvinte, pentru echilibrul acestora. Contează mult când vin din partea unui autor erudit pe care îl admir și pe care îl citesc mereu cu mare plăcere,

Ottilia Ardeleanu

Ps. Poate ai să te superi tu pe mine, dar nu voi cizela nimic din colțurile acestui text, cel puțin nu acum fiindcă habar nu am de vreo idee. Mă ajuți?

o continuare ca în zilele de odinioară, care dă și mai multă viață textului acesta!
mă simt onorată când aprecierile vin din partea unei și mai talentate persoane.

mulțumesc mult.