Ottilia Ardeleanu

de un timp mă urmărește o criminală din altă lume cu plăsele de lemn cuțitul ei fulgeră în spatele meu golgota nu grăbesc pasul pe oase îi permit să smulgă fâșii de carne cu moliciunea

mi s-a părut că ninge în plin iulie între mine și albastru urcă și coboară îngeri neobosiți cu găleți și perii de zugrăvire mă curăță de păcate se văd cu ochiul liber dacă știi

corcodușii au plâns de flori oamenii trec nepăsători o ploaie măruntă s-a pornit să jelească în gând ca un mormânt s-a lăsat dintr-odată o seară amară și toată mâhnirea asta funerară m-a

azi e ziua când nu mai am stele și dacă aș căuta prin toate buzunarele nu cred că aș mai găsi în afară de câteva monezi nici de cutia milei e vremea când n-am niciun chef să rup din stelele

dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aș sfătui cu bărbații mai întâi ei sunt inventivi au înălțime în dibăcie se ațâță ușor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor viețuiește verbul a

de o vreme salcia se tânguie aplecându-se pe fereastra mea printre crăpături degete uscățive par că mă plesnesc îmi crestează trupul ascult pământul își taie venele și tot veninul

neagră integrală abia scoasă din cuptorul orașului lângă marea cană cu apă pe un ștergar din nori de borangic cu motive soare flăcăruie pâlpâie în candela apusului dând de pomană

singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos hămesit norul de miazănoapte stă la colț și-i vine să verse fierea unui timp închis ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore mai

mai am o țară este pentru că mai am părinți care au avut părinți și ei la fel ne-am dat țara asta unul altuia din mână în mână ca pe o pipă a păcii am tușit împreună cum ridici o casă

lângă arțar explodează fluturii din stomac zburătăcesc spre ispitele catifelate din buza strâmbată a scoarței pe mușchiul mustind de sănătate visăm cu ochii însăilați de cer inimile bat

zâmbesc în timp ce lupți cu mâine bătrânii își caută cel mai strâmt loc să se poată retrage lăuntric copiii se ascund după lacrimi întru părinți ceilalți cultivă motivații pe sub

azi lumina se lasă apăsat peste cât înseamnă privirea mea de la cerul pe gânduri până sub călcâiele de trifoi în fiecare amănunt ești tu giulgiu scăpat de pe creștet vântul aproape smerit

nu-i totuna să cadă pere din copac cu lacrimile din ochi vedem viața mereu ca pe o pierdere copacul nu suferă când se despodobește de roada lui nici sacrificiu nu-l poți numi doar

pot să aleg să rămân în hruba nemișcată și strâmtă cu spaima adeziv abuziv să evadez ar însemna moartea prin înghițire cu vântul în față cam șubredă și cam întunecată înconjurată

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

iubirea nu mai are sunet nici când stau cu urechea lipită de pieptul tău după ultimul concert mi-ai spus că s-au rupt strunele lira trebuie schimbată totuși n-am vrut să

om de zăpadă – pe mătură este scris nu plec din stradă

nu-i ușor să fii înțepat în același timp înzestrat cu atâta grație se pare că cele mai frumoase corole pentru a dovedi că în ciuda pielii lor conținutul le este de catifea inspiră parfum

stau singură în colțul meu. rece. aici, oamenii sunt mici și îi așez cum vreau. nu mișcă. dacă strig la ei, nu mișcă pentru că știu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o șuviță pe care

știi cum e să nu ai chef de nimic să stai cu mâinile la ceafă să te adâncești în ele greu ca într-o groapă din care să nu fii în stare să ieși în timp ce contempli o pată de petrol după ce

vino la țaica mă strigă în timp ce face cu mâna să alerg repede la ea un unghi drept viu dacă nu ai văzut așa ceva poți măsura cu ea o viață în singurătate adusă de spate e greu să mai ajungă la

și pe bărbatul vraiște îl chivernisește cineva împădurește prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă