Ottilia Ardeleanu

singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos hămesit norul de miazănoapte stă la colț și-i vine să verse fierea unui timp închis ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore mai

mai am o țară este pentru că mai am părinți care au avut părinți și ei la fel ne-am dat țara asta unul altuia din mână în mână ca pe o pipă a păcii am tușit împreună cum ridici o casă

lângă arțar explodează fluturii din stomac zburătăcesc spre ispitele catifelate din buza strâmbată a scoarței pe mușchiul mustind de sănătate visăm cu ochii însăilați de cer inimile bat

zâmbesc în timp ce lupți cu mâine bătrânii își caută cel mai strâmt loc să se poată retrage lăuntric copiii se ascund după lacrimi întru părinți ceilalți cultivă motivații pe sub

azi lumina se lasă apăsat peste cât înseamnă privirea mea de la cerul pe gânduri până sub călcâiele de trifoi în fiecare amănunt ești tu giulgiu scăpat de pe creștet vântul aproape smerit

nu-i totuna să cadă pere din copac cu lacrimile din ochi vedem viața mereu ca pe o pierdere copacul nu suferă când se despodobește de roada lui nici sacrificiu nu-l poți numi doar

pot să aleg să rămân în hruba nemișcată și strâmtă cu spaima adeziv abuziv să evadez ar însemna moartea prin înghițire cu vântul în față cam șubredă și cam întunecată înconjurată

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

iubirea nu mai are sunet nici când stau cu urechea lipită de pieptul tău după ultimul concert mi-ai spus că s-au rupt strunele lira trebuie schimbată totuși n-am vrut să

om de zăpadă – pe mătură este scris nu plec din stradă

nu-i ușor să fii înțepat în același timp înzestrat cu atâta grație se pare că cele mai frumoase corole pentru a dovedi că în ciuda pielii lor conținutul le este de catifea inspiră parfum

stau singură în colțul meu. rece. aici, oamenii sunt mici și îi așez cum vreau. nu mișcă. dacă strig la ei, nu mișcă pentru că știu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o șuviță pe care

știi cum e să nu ai chef de nimic să stai cu mâinile la ceafă să te adâncești în ele greu ca într-o groapă din care să nu fii în stare să ieși în timp ce contempli o pată de petrol după ce

vino la țaica mă strigă în timp ce face cu mâna să alerg repede la ea un unghi drept viu dacă nu ai văzut așa ceva poți măsura cu ea o viață în singurătate adusă de spate e greu să mai ajungă la

și pe bărbatul vraiște îl chivernisește cineva împădurește prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe o lași să se sature să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde o prinzi de-o aripă și îi smulgi

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

după ce a atins rochiile mele ciorapii obiectele direct pe piele după ce le-a aruncat cât colo m-a invadat ca pe o livadă cu fructe coapte a scuturat puternic fiecare pom și a cules până nu a

suntem pe cont propriu doar impresia unei cărți foarte bune citite pe partea luminoasă când liniștea vorbește de la tribuna certitudinii ai parte nu dacă te-ai rătăcit în detaliile vieții ci

sărbătorile sunt fluturi se așază pe versuri poemele se deschid așteptând colindătorii clopoței litere vesele se scutură din mâinile mele înaintând pe taste ca prin nămeți urează poeților

cea mai bună moștenitoare de cavouri am fost viața se scurge fără rost câți poeți și-au dorit să moară la mare unii chiar au reușit să-l tragă de șiret pe soare mă plimb pe nisipul ud cer

merg aplecată printre poeme respirația fierbe zăpada neatinsă lângă cenușiul uman greu de trecut cu piciorul cu inima sălbăticită umbrele se fac fiare flămânde din aer neastâmpărate gânduri

vremea e mereu veștedă o pasăre vine rotind aerul îmi cântă de pocnesc mugurii timpul meu nu mai înmugurește brațele sunt niște obiecte de piele te simt în sânul lipsă ca o gheară