Gabriel Hasmațuchi, poet și eseist, lector univ. dr. în cadrul Facultății de Științe Socio-Umane a ULBS, redactor-șef al revistei Saeculum, coordonator al Sibiului universitar, publicație-școală
despre o situare geografică a vieții în noi
pomeniserăm de la prima vedere
organizaserăm câteva incursiuni
prin cuvintele fragede pe care
nesocotiți uneori le frângeam și
ne mânjeam buzele cu
din timp
în timp
florile se răsucesc în muguri
grâul se retrage într-un bob
lumea copilă aleargă pe uliță
împiedicându-se în
zăpada de ghiocei
mama își prinde viața în
iubirea
am dat-o de gard
am fost refuzată la prietenie
în afară
de asta
sunt o mie și una de seri magice într-una
mai întâi s-au adunat stelele la sfat
ei nu vă gândiți la vechea denumire
au hotărât
fiecare sămânță o femeie fertilă
neîmbrăcată în vină primăvara
devreme pământul însămânțează
câmpul se acoperă de femei cât
boabele
așteaptă să scoată mâinile și picioarele
de sub așternut
Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin
iubire caută-ți de drum
nu veni acuma n-am
masă n-am casă și nici
focul regenerator
nu arde în locul inimii mele e
un cub cu fețe scrise de suferințe
nimeni până acum nu
a știut să-l
unii bat apa
în piuă boabe îngrijorate
de criza cea de toate zilele
marea clocotește
valurile
peste colaci și bărci de salvare
ei învață pe ele să răsucească țânci
ca pe o cheie în
de un timp
mă urmărește o criminală din
altă lume cu plăsele de lemn
cuțitul ei fulgeră în
spatele meu golgota
nu grăbesc pasul pe oase
îi permit să smulgă fâșii de carne
cu moliciunea
mi s-a părut că
ninge în plin iulie
între mine și albastru
urcă și coboară
îngeri neobosiți
cu găleți și
perii de zugrăvire
mă curăță de
păcate
se văd cu ochiul liber
dacă știi
corcodușii au plâns de flori
oamenii trec nepăsători
o ploaie măruntă s-a pornit să jelească
în gând ca un mormânt
s-a lăsat dintr-odată o seară amară
și toată mâhnirea asta funerară
m-a
azi e ziua când nu mai am stele
și dacă aș căuta prin toate buzunarele
nu cred că aș mai găsi în afară de câteva
monezi nici de cutia milei
e vremea când n-am niciun chef
să rup din stelele
dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aș sfătui cu bărbații mai întâi
ei sunt inventivi
au înălțime
în dibăcie se ațâță ușor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor
viețuiește verbul
a
de o vreme salcia se tânguie
aplecându-se pe fereastra mea
printre crăpături
degete uscățive
par că mă plesnesc
îmi crestează trupul
ascult pământul își taie venele
și tot veninul
Gabriel Nicolae Mihăilă este un tânăr poet gălățean care câștigă în 2013 premiul editurii Charmides la secțiunea debut a Concursului Național de Poezie "Porni luceafărul...", ediția a XXXII-a, în
neagră
integrală
abia scoasă din cuptorul orașului
lângă marea cană cu apă
pe un ștergar din nori de borangic
cu motive
soare flăcăruie
pâlpâie în candela apusului
dând de pomană
singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos
hămesit norul de miazănoapte stă la colț
și-i vine să verse fierea unui timp închis
ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore
mai
mai am o țară
este pentru că
mai am părinți
care au avut părinți
și ei la fel
ne-am dat țara asta unul altuia
din mână în mână
ca pe o pipă a păcii
am tușit împreună
cum ridici o casă
lângă arțar
explodează fluturii
din stomac
zburătăcesc spre ispitele catifelate
din buza strâmbată a scoarței
pe mușchiul mustind de sănătate
visăm cu ochii însăilați de cer
inimile bat
sunt făcute pietrele
să dureze nemilos orice talpă goală
fără să-i fi dat cineva papucii
trece prin cuvântul meu susurul unui râu de pietre
glasul se face soprană
scena vieții mă urcă doar trei
zâmbesc
în timp ce
lupți
cu mâine
bătrânii își caută cel mai strâmt loc
să se poată retrage lăuntric
copiii se ascund după lacrimi
întru părinți
ceilalți cultivă motivații pe sub
azi lumina se lasă apăsat
peste cât înseamnă privirea mea
de la cerul pe gânduri
până sub călcâiele de trifoi
în fiecare amănunt ești tu
giulgiu scăpat de pe creștet vântul
aproape smerit
nu-i totuna să cadă pere din copac
cu lacrimile din ochi
vedem viața mereu ca pe o pierdere
copacul nu suferă când
se despodobește de roada lui
nici sacrificiu nu-l poți numi
doar
pot să aleg să rămân
în hruba nemișcată și strâmtă
cu spaima adeziv abuziv
să evadez ar însemna
moartea prin înghițire
cu vântul în față
cam șubredă și cam întunecată
înconjurată