Ottilia Ardeleanu

sunt o inimă aprinsă într-o coajă de portocală în jur lumina viscolește împăciuitor bradul cu cetina lui îmi lasă consonanțe pe geam se deschid poteci de ramuri golite cuvinte de promoroacă

ninge cu fulgii copii neastâmpărați trimiși de mamele lor hai afară la joacă acolo găsiți copilăria iar ei pornesc în căutare trec peste case grădini când hoții când vardiștii unii se

oamenii se măsoară cu firele de iarbă umblă în bisericuțe și toți poartă căciuli albe lumânări lângă lumânări ard Sul soarelui nu trebuie decât să suflu și cerul se va umple de

nu voi cumpăra dimineți nici dacă mă rogi ele trebuie să vină în cafele cu lapte și desfătări muzicale să se așeze turcește pe covor să-mi ghicească în zațul acestei zile freamătul tristețea să o

despre o situare geografică a vieții în noi pomeniserăm de la prima vedere organizaserăm câteva incursiuni prin cuvintele fragede pe care nesocotiți uneori le frângeam și ne mânjeam buzele cu

din timp în timp florile se răsucesc în muguri grâul se retrage într-un bob lumea copilă aleargă pe uliță împiedicându-se în zăpada de ghiocei mama își prinde viața în iubirea

am dat-o de gard am fost refuzată la prietenie în afară de asta sunt o mie și una de seri magice într-una mai întâi s-au adunat stelele la sfat ei nu vă gândiți la vechea denumire au hotărât

fiecare sămânță o femeie fertilă neîmbrăcată în vină primăvara devreme pământul însămânțează câmpul se acoperă de femei cât boabele așteaptă să scoată mâinile și picioarele de sub așternut

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin

iubire caută-ți de drum nu veni acuma n-am masă n-am casă și nici focul regenerator nu arde în locul inimii mele e un cub cu fețe scrise de suferințe nimeni până acum nu a știut să-l

unii bat apa în piuă boabe îngrijorate de criza cea de toate zilele marea clocotește valurile peste colaci și bărci de salvare ei învață pe ele să răsucească țânci ca pe o cheie în

de un timp mă urmărește o criminală din altă lume cu plăsele de lemn cuțitul ei fulgeră în spatele meu golgota nu grăbesc pasul pe oase îi permit să smulgă fâșii de carne cu moliciunea

mi s-a părut că ninge în plin iulie între mine și albastru urcă și coboară îngeri neobosiți cu găleți și perii de zugrăvire mă curăță de păcate se văd cu ochiul liber dacă știi

corcodușii au plâns de flori oamenii trec nepăsători o ploaie măruntă s-a pornit să jelească în gând ca un mormânt s-a lăsat dintr-odată o seară amară și toată mâhnirea asta funerară m-a

azi e ziua când nu mai am stele și dacă aș căuta prin toate buzunarele nu cred că aș mai găsi în afară de câteva monezi nici de cutia milei e vremea când n-am niciun chef să rup din stelele

dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aș sfătui cu bărbații mai întâi ei sunt inventivi au înălțime în dibăcie se ațâță ușor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor viețuiește verbul a

de o vreme salcia se tânguie aplecându-se pe fereastra mea printre crăpături degete uscățive par că mă plesnesc îmi crestează trupul ascult pământul își taie venele și tot veninul

neagră integrală abia scoasă din cuptorul orașului lângă marea cană cu apă pe un ștergar din nori de borangic cu motive soare flăcăruie pâlpâie în candela apusului dând de pomană

singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos hămesit norul de miazănoapte stă la colț și-i vine să verse fierea unui timp închis ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore mai

mai am o țară este pentru că mai am părinți care au avut părinți și ei la fel ne-am dat țara asta unul altuia din mână în mână ca pe o pipă a păcii am tușit împreună cum ridici o casă

lângă arțar explodează fluturii din stomac zburătăcesc spre ispitele catifelate din buza strâmbată a scoarței pe mușchiul mustind de sănătate visăm cu ochii însăilați de cer inimile bat