Ottilia Ardeleanu

Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează

toate neliniștile au înmugurit pe drumul pustiu mă dor casele oamenilor plecați departe aerul nevrotic fâlfâie sub un cer de păsări sufletul șterge ferestre închise de mult aș învăța

proeminența mea să știi că nu e timp să mori aici nu-ți permiți să fii bolnav nici măcar să citezi suferințe cel mai bine e să stai cuminte în carnea ta fără să rătăcești înlăuntru ca

o romeo dacă aș intra pe mess diseară fără să mă vadă tata mi-ai mai da link la balada aia rock pe care o acordaseși deocheat pentru mine la chitară și pian când chiuleam de la școală și ne

am primit din palma dorinței acel semn deschis cum un drum pe care viața a făcut dinadins o curbură pe unde să treacă gândurile atunci când nu le mai pot tăinui se învolburează ca un râu

cardinalitate unui punct deșertic îi cauți substanța mai dezorientat ca niciodată în ascetică strâmtoare te definește cel mai bine fără sprijin imponderabilitatea îți creează senzații

de o vreme pe mare stelele merg în trei farul se lungește hăt în taină armik dă bine pe inimă în timp ce iarna își rupe unghiile de ușa mea nu-i deschid are cheiul nesfârșit și pe

nimic nu e urgent și totuși unele lucruri au timpul lor în iubirea aceea nu era nicio poezie deși curenții luaseră acoperișuri smulseseră copaci răsuciseră corola arșiță era

marea strânge oamenii în brațe ca pe niște buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător pe care gândurile mele se așază trup lângă trup doi pescăruși în

doamne tu de ce nu candidezi de ce nu accepți să fii lăudat de o ...viziune de ce nu te confrunți cu acela căruia i-ai deschis raiul i-ai așezat scaunul de ce stai înspinat unde urnele nu mai

lumina unui dumnezeu îngenuncheat îmi străpungea palmele pe pod nori adunați a moarte în timpuriu bănuiam un cer spongios pe retină picura purpuriu un sentiment în neființă trecea noaptea cu

dimineaţa intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ţine de ziduri care fac ochi oare cine o

N-aș putea spune că mă dau în vânt după fostele prietenii, dar dacă tot s-a întâmplat să trec prin fața instituției, dar fix prin dreptul ei, nu m-am putut împiedica să apăs cu arătătorul, scurt,

de un timp rostogolesc un bolovan tot mai îngroșat și imperfect îmi trece de umeri râsete și ghionturi sângele prin inimă rostogolesc sufletul meu înăuntru (2 aug. 2011)

între sine și oameni ai mei m-au ridicat cum au putut de mine se lovesc toate furtunile ca nemulțumirile lui taică-meu când se mai desprindea câte-o bucată și trebuia să o ia de la capăt cu

în buiestru își răsfiră coama de ceață câmpul tăiat de copacii din drum sângerează la orizont un sicriu pe roți plimbă chipuri de la unul la altul jetonul pus în joc la pariu încă

s-a adăpostit în mine toamna asta cu sânii de mere cândva le adunam în coșuri împletite surâsul lor îmi amintea de albăcazăpada copilăriei un fior amărui șerpuia printre vertebre din

un oraș de acoperișuri fără uși ferestre ziduri. table zbierând țigle deviante și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase să nu alunece. încă vieți ori ceva asemănător în derivă o

îți vorbesc prin inimă ea nu trădează deși aparatele spun altceva eu nu cu știința doar cu simțirea desenez grafice singurele amplitudini sunt când îmi ții mâna la căldura ființei

Unu. Poate fi singură(u)tăciosul, un fel de mascul(in) al singurătății, adică atunci când lumea este plină de ea, una, dar tu nu te vezi decât pe tine, unu(l), ceva nehotărât în numele lumii.