Ottilia Ardeleanu

nimic nu e urgent și totuși unele lucruri au timpul lor în iubirea aceea nu era nicio poezie deși curenții luaseră acoperișuri smulseseră copaci răsuciseră corola arșiță era

marea strânge oamenii în brațe ca pe niște buchete de flori parcă s-ar cununa cu soarele de față nisipul un desfășurător pe care gândurile mele se așază trup lângă trup doi pescăruși în

doamne tu de ce nu candidezi de ce nu accepți să fii lăudat de o ...viziune de ce nu te confrunți cu acela căruia i-ai deschis raiul i-ai așezat scaunul de ce stai înspinat unde urnele nu mai

lumina unui dumnezeu îngenuncheat îmi străpungea palmele pe pod nori adunați a moarte în timpuriu bănuiam un cer spongios pe retină picura purpuriu un sentiment în neființă trecea noaptea cu

dimineaţa intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ţine de ziduri care fac ochi oare cine o

N-aș putea spune că mă dau în vânt după fostele prietenii, dar dacă tot s-a întâmplat să trec prin fața instituției, dar fix prin dreptul ei, nu m-am putut împiedica să apăs cu arătătorul, scurt,

de un timp rostogolesc un bolovan tot mai îngroșat și imperfect îmi trece de umeri râsete și ghionturi sângele prin inimă rostogolesc sufletul meu înăuntru (2 aug. 2011)

între sine și oameni ai mei m-au ridicat cum au putut de mine se lovesc toate furtunile ca nemulțumirile lui taică-meu când se mai desprindea câte-o bucată și trebuia să o ia de la capăt cu

în buiestru își răsfiră coama de ceață câmpul tăiat de copacii din drum sângerează la orizont un sicriu pe roți plimbă chipuri de la unul la altul jetonul pus în joc la pariu încă

s-a adăpostit în mine toamna asta cu sânii de mere cândva le adunam în coșuri împletite surâsul lor îmi amintea de albăcazăpada copilăriei un fior amărui șerpuia printre vertebre din

un oraș de acoperișuri fără uși ferestre ziduri. table zbierând țigle deviante și policandre verzi ținându-se cu brațe noduroase să nu alunece. încă vieți ori ceva asemănător în derivă o

îți vorbesc prin inimă ea nu trădează deși aparatele spun altceva eu nu cu știința doar cu simțirea desenez grafice singurele amplitudini sunt când îmi ții mâna la căldura ființei

Unu. Poate fi singură(u)tăciosul, un fel de mascul(in) al singurătății, adică atunci când lumea este plină de ea, una, dar tu nu te vezi decât pe tine, unu(l), ceva nehotărât în numele lumii.

am deschis pagina la un capitol despre cum te poate durea poetic fiecare cuvânt este o rană pe adevărul acestei lumi pansată cu un soi de nesiguranță acolo unde îmi plimb degetele se

dimineața intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ține de ziduri care fac ochi oare cine o

o cochilie de melc la marginea drumurilor care duc acolo unde se pierde tristețea oamenii din viața mea se plimbă în octave de la viață spre moarte ca în telegondole colorate arbitrar pe unul

se anunță cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum și timpul îndesat între patru pereți ai fi în stare să-l arunci la

să dăm timpul înapoi spune o bufniță rotindu-și ochii frunzele se apleacă spre vest iarba la fel și herghelia întoarce ropotul în țarc parcă și pământul se învârte invers nu nu gândiți

uneori am tot soiul de vise mă agit noaptea întreagă tot călătorind cu un tren vechi despre el îmi povestea bunicul câți soldați a cărat la război până ce nimeni nu a mai auzit de ei că o

huuu lit bătaia de joc a celor care au trecut cu privirea cu degetele arătătoare cu biciul satiric l-au ascultat din gura apostolilor de cuvinte au fost în stare să-i rupă hainele să-l

viața este un drum de dale prin care firul de iarbă răzbate călcat în picioare de mii de bocanci atinge lumina cu cruzimea sevei sale roua îi este plâns de bucurie în zori când o ia de la