Oana Zahiu

domnul martin avusese odată un poem între coaste așa cum unii au o pasăre în colivie avusese el și-un clop să-i țină gândurile să nu inunde lumea asta și-așa prea mică domnului martin îi plăcea

te afli pe strada pe care ai trecut și ieri pe la aproximativ aceeași oră și e suficient să bată soarele într-un anumit fel pe clădirea din față e suficient e suficient să e suficient să-ți

maria s-a pierdut cândva pe drum nici măcar ea nu poate să spună unde și cum diminețile ei au gust de cantină sună ca lingurile soldaților trântite în gamele acum se uită la mine și soldații au

Prolog Era o vreme în care oamenii îi spuneau pământului pe nume. Era o vreme când pământul știa omul pe de rost. Era o vreme când omul își despica sternul ca să vorbească. Ulma era femeia

bodega noastră era la demisol de la ferestrele ei oamenii erau numai picioare și lumea-ntreagă plutea la capătul balonului roșu - prăbușirea ar fi fost mortală - noi însă, îngropați acolo pe

vara aceea nu a adus nimic bun cu ea bunica stătea la răspântie așteptându-și bărbatul să revină călare pe unul din zimbrii de-i picta aia mică cu stângăcie și-nverșunare până când se rupeau

uneori simți cum moartea te pândește într-un colț și știi că n-are să-ți sară în spinare cu spatele-arcuit că n-ai s-o simți cum te deșiră os cu os e doar tăcerea, nici țipăt nici durere n-o

Sonia desenează un cerc în nisip, Sonia înalță cercul pe cer îi pune un plasture-apoi « Nu-i nimic » Lumina lui doare mai tare ca focul. Sonia deschide cartea cu zmei, Zmeii varsă apă