domnul martin avusese odată un poem între coaste
așa cum unii au o pasăre în colivie
avusese el și-un clop
să-i țină gândurile
să nu inunde lumea asta
și-așa prea mică
domnului martin îi plăcea
te afli pe strada pe care ai trecut și ieri pe la aproximativ aceeași oră
și e suficient să bată soarele într-un anumit fel pe clădirea din față
e suficient
e suficient să
e suficient să-ți
maria s-a pierdut cândva pe drum
nici măcar ea nu poate să spună unde și cum
diminețile ei au gust de cantină
sună ca lingurile soldaților trântite în gamele
acum se uită la mine
și soldații au
Prolog
Era o vreme în care oamenii îi spuneau pământului pe nume. Era o vreme când pământul știa omul pe de rost. Era o vreme când omul își despica sternul ca să vorbească.
Ulma era femeia
bodega noastră era la demisol
de la ferestrele ei
oamenii erau numai picioare
și lumea-ntreagă plutea
la capătul balonului roșu
- prăbușirea ar fi fost mortală -
noi însă, îngropați acolo
pe
vara aceea nu a adus nimic bun cu ea
bunica stătea la răspântie așteptându-și bărbatul
să revină călare pe unul din zimbrii de-i picta aia mică
cu stângăcie și-nverșunare
până când se rupeau
uneori simți cum moartea te pândește într-un colț
și știi că n-are să-ți sară în spinare cu spatele-arcuit
că n-ai s-o simți cum te deșiră os cu os
e doar tăcerea,
nici țipăt nici durere n-o
Sonia desenează un cerc în nisip,
Sonia înalță cercul pe cer
îi pune un plasture-apoi
« Nu-i nimic »
Lumina lui doare mai tare ca focul.
Sonia deschide cartea cu zmei,
Zmeii varsă apă