Oana Rovența-Micu

Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas cu anii vârstei pe umerii unei cămile dintr-o fotografie cu femeia sângelui toată în văluri de viață și culoare cu fire aurii pe după gât, zadarnic în

Să tot mergi pe drumuri fără să faci autostopul căci inima nu știe să stea ? Să-ți obosești trăirile feliate ca pâinea din vitrină, să nu vezi alt drum punând pariu cu șansa ? Să te vezi fără o

Nu suna deloc, mai bine zis, suna inima mea într-un pahar gol și tu, probabil erai pe drum, spre dimineața dintâi și nu înțeleg de ce în aer persistă miros de mere, cum de telefonul ala,

Ridicându-ți de atunci, capul și privindu-mă exclamai ce te rodea pe dinăuntru. Te reclădeai parte cu parte nu numai din amintiri, ci din realitate și conștiință, din acum și mâine, din

Când cotidianul își iese o clipă din inerție, o fracțiune de secundă este îndeajuns pentru a vedea pe celălalt cu alți ochi de panteră pândind prada zilei la a doua vedere, când o mulțime de

Vedeam des întruchipări ale influențelor din mintea-mi, întruchipări care au însemnat ceva și mă poticnesc de o altă piatră de încercare, parte din piatra cea mare, parte din timp. Mă gândesc

... nu pentru a-ți lua pe tine azi, sentimente purtabile pe care în următoarea zi să le dai jos schimbându-le cu ce mai e la modă pentru că așa se poartă! .... și dintre principii ale credinței

greu mai știai înspre ce zări vrei, alinare nu voiai, doar lumină... căutătoare de aur pe urme de poveste lacrimi nu învățaseși să-ți faci, ca zestre... zâmbeai mai blând, neștiut, lumina

Mă uit leneș pe lista de YM și numele se prostesc aiurea pe albul leșinat de căldură și glasul meu scoate timpi morți în amintiri și albul mă scaldă în scrisul tău și durerea degetelor minții se

Clipele de ieri îmi spun ce aș fi putut deveni pe drumul de azi, dacă nu m-ai fi lăsat să-ți arăt lumea dinlăuntru și dacă m-ai fi lăsat să mă pierd printre umbre. Clipele mi-ar fi uitat destinul

Deși te uiți în jur cu încrâncenarea ultimei redute, te-am pus jos la masa de șah. Nu jocul în sine, ci viața. Te omori în spasmele de invidie ale celorlalți, te-am omorât eu în mine. Nu în viață ci

Te uitai la mine, sângerând din priviri și îmi puneai din suflet, lacrimi pe brațe. Gâtul îți urla fără cuvinte și vocea-ți mă strângea în clești. Extazul ne sufoca, agonia drumului se

Cel mai frumos dar de la viață este gândul însuși?! Gândul că lumea este posibilă, indiferent de avatarii pe care se clădește temelia? Și atunci, de ce nu sunt în propria lume?!? De ce gândul

… pașilor ce bătătoresc pământul plin de taine al corpului construind cuibul luminii în ochi (ciudată lingvistică de simțiri atrofiate!). Pașii întrezăresc gândurile pe piatră, stârnite cândva,

Spre mâine, spre poimâine, spre zări și nerostiri, cu brațele legate de gândul tău, cu clipa ruptă de timpul lor, cu timpul însuși, de mână, urmându-te în zori, în taine și necuprins de

De-aș putea zămisli o zi în trupul tău, orele-n suflet și minutele-n inimă, de-aș înfometa viața în tine să-ți pot cuprinde sufletul în brațe, să-ți sorb gândul (mi-e sete!), de ți-aș urma vocea

Hai dragă, hai, mai departe de atât nu te pot vedea ! Te adulmec prin instinct, mi te fac însuși punctul forte al clipei de acum : întregirea-mi. ... prin oboseala plăcută a purificării de lumea

Am prea multe ființe în cap, Doamne, și măcar de ar deveni fire de nisip! Și așa marea nu e niciodată prea încărcată. ... ți-aș scrie și Þie gândul de dinainte, dar nu mă lași să-ți devin

De cinci minute te simt lângă mine dar nu sunt a ta, te doare și pe tine să mă tot privești curios, te întrebi multe, timpul trece repede, eu continuu să mă adun în mintea ta, laolaltă cu

Simți că-ți lipsește ceva. Diseci întruna totul din mintea-ți, încercând cu disperare să găsești acel lucru. Neatenția față de lucrurile simple și tocmai de aceea, în mod ludic, veridice, te face să

… spre vârful piramidei, printre tot felul de experiențe din trenurile care sosesc în gări, spre alte începuturi aruncate vremelnic în fugă de pe peroane, departe de a fi legată de

A te lăsa condus de principii unei noi lumi ? A încerca să deschizi uși închise și de spinii răutății, gândind că în spatele lor descoperi ultime redute în desființarea ta din durere ? Mai bine

De-am putea găsi medalia drumurilor întoarse și la gât am pune-o, talisman al vremurilor de mâine ne-ar fi, fără ca lacrimile să îți devină drum. De uitarea ne-ar scoate fire albe pe cap,

Aceeași trezire dimineața, cu mintea-mi încă adormită și întrebându-mă ce va mai urma. Am atâtea de făcut într-o singură zi și nu le fac, și disperarea că nu-mi ajunge timpul mă strânge