Femeia cu mască

Ridicându-ți de atunci, capul și privindu-mă exclamai ce te rodea pe dinăuntru. Te reclădeai parte cu parte nu numai din amintiri, ci din realitate și conștiință, din acum și mâine, din neștiință și acceptare. Am bănuit nemărginirea din tine. Aveam curajul să bănuiesc și tu fără să vrei la început mă pusesei într-o vitrină. Eram superficială, femeia necunoscută ție, duală în situația aparținerii unui alt ideal, suspicioasă în a determina intrarea cuiva într-un imperiu lăuntric. Fără să-ți dai seama într-o clipă ai legat iremediabil o parte a mea de altă stagiatură a vieții. Am devenit dintr-odată eu femeia cu mai multe suflete, câte unul pentru o lume, pentru un om, pentru un ideal și o trăire, femeia cu și fără școala vieții (din tăria rocilor ei, nu sentimente tranșate) pe care o experimentez acum cu egală încântare și frică în același timp al curiozității ca de copil pierdut printre avatarii lumii celor mari. Îmi dădusem, între timp, masca jos. Dar tu rămăsesei orb de atâta ploaie.