Poezie
Pe palme, neuitarea
1 min lectură·
Mediu
și soarele îmi îngâna privirea dincolo de norii sângelui
și vremea-mi aduse pe palme neuitarea
și tăcerea asurzitoare își sparse pașii în ochii mei
fără alte drumuri ci doar cu mine, călătoarea...
căutam ziua de mâine cu ochii pe străzi ude
cu ezitarea clipei în brațe drept timp
și ora fugea după gândul că sunt
și eu, balanță în clepsidră, cu sufletul de veghe...
voiam să aud zbor de secunde
voiam vremelnicia unei unde
mă voiam pe mine de neunde
voiam timpul fără chezășii mărunte
și clipă eram eu în poarta unui amurg
și râdeam neștiutoare oamenilor
și tăcerea sparse pași de demiurg
pe alte drumuri, din taina zărilor.
014
0
asurzitoare zdrobite în ochii prin care lumina călătorește, clipe ce fug
ireversibil prin clepsidră agățate de gânduri ce individualizează ființa,
vremelnicii prefigurate în amurg și taine în care se revelează demiurgul.
Repetițiile “și”, “voiam”, parcă conferă poeziei un aer desuet.