Nuta Craciun

daca te-ai apropia goala ca un copac in iarna privirea mea ar inverzi padurea daca m-ai privi s-ar topi toate iernile din sirul anilor mei intarziati la rascruci daca m-ai atinge nu doar

pe pânza acestei zile umbra dilatată de uimire

roata nopții coboară cerul e cald în privirea ta ca-ntr-un album de familie îngerii se desprind din firesc și aleargă cu noi în ritm de respirație ce frumos să trăim cu paradisul

îmi culc fruntea pe umărul toamnei eterna privighetoare a lui Keats (aceeasi din vertebrele mele) deschide inima unui zambet apropie orizonturi care nu mai incep cu noi printre urmele

în umilință îngenunchez fiecare dintre cuvintele răzvrătite și fac semmnul crucii între ele glasul meu e glasul iluminării CRED in copaci din visul lor s-a născut veșnicia

uneori atingerea se zidește în mine fără capăt teama de uitare se vindecă în semințe

domestică lespede - dorul de tine descătușat ca o sămânță în mine trezesc copacii și respirația lor mă ucide tăcut

nu-ți ridica mâinile de pe umerii mei nu-ți ridica încă mâinile mersul meu albește de teamă cuvintele de pe cruce îmi fac semn dar eu nu pot număra inspre început nici oamenii nu pot să-i iubesc

când vei veni sper să nu-ți par străină mă vei atinge și atunci de sus, va coborî un înger pe-un fulger de lumină și tot ce-a fost durere, va fi de-acum apus. mă vei urca apoi în vârful unei

ce peisaj desăvârșit pe țărmul în amurg gândul care te-aduce la mine lumea asta oricum e prea mică îmi spui când visăm împreună aripile noastre rămân afară îngustarea clipelor ne poate

tu fugi mereu din cuvintele mele în iubire ca dintr-o cameră de închiriat în alta asemeni sălbăticiunii sacre ce știe ucide strigătul aerului frântură de psalm rostogolit de pe buzele

Mângâieri cătușe, răstigniri blânde… - cronică literară de Adrian George Secară revista Dunărea de jos, nov. 2014, nr. 153, pag. 33 De abia am aflat despre existența unei cărți intitulate

Recunosc ca am cel putin o problema: nu pot impaca pustiul din mine, cu pustiul de-afara. Puterea de a merge mai departe venea de la sine, ca un atribut al tainei de a trai, nu stiu de

te trezești plângând într-o limbă străină, dacă nu ți-au ieșit cuvinte din gură, ci lucruri, pietre, să le arunci și să ascunzi cuvântul sub limbă. cineva te desenează cu ochii închiși și nu îi

linistea se aseaza in tomuri albastre pe rafturile goale noi imprumutam sentimente din pielea aspra a noptii modelam pasari albe apoi ne legam visele de aripile lor cu maini de

tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu, îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina dintre lanțurile mele ca o împletire de cuvinte viața, cu grija cu care se naște din

când o parte din tine își bea liniștită cafeaua cealaltă a murit de mult înveșmântată în alb purta pe umeri cuiburi în care puii viselor creșteau liberi lucrurile se impart mereu cu precizie

ce mecanism misterios ne face într-o zi să iubim iar în alta să urâm toată lumea tace când tu taci în toate ungherele memoriei e o liniște stranie văd cum timpul stă pe loc iar eu trec ca un fir

ca un animal viu al câmpului în care călătoresc cu trecutul alături într-o cursă împotriva uitării de mână cu mica mea livadă de amintiri mă sprijin de fereastră aerul îmi împrumută