Nonciu Dragoş

ușor, ușor, mi-a luat ce-i mai de preț da, nu-i bai! am pus pe lacătul din față iarba fiarelor și… n-a mers! atunci m-am dus în spate să pun iarba… și… n-a mers! să iau ce-i al meu… că doar nu

Pe noptieră, la cap ți-am lăsat, O cracă de liliac înflorit. Făceați un tot frumos furat, Din mine ce-l ce-am supraviețuit. Pe notele cântate eu am fost Mai bun decât un biet tangou. Am pus

O SERBARE CU GHINION teatru

M-am ridicat și am pus stop situației! Așa nu se mai putea discuta despre normalitate, nu trebuia să mai fie nimeni hulit în niciun fel! De ce și pentru ce, atâta bătaie de joc, fără niciun drept,

Făr’ de lege eu sunt mort Și nu pot să accept aceasta. Am capul spart pus pe suport, La bioloaga ce m-a picat năpasta. Căci jur să-i cânt de data asta, Din mandolinele stricate toate, Doar

Atunci le-am spus la toți să plece Și să mă lase în a mele vagi nevoi! Că doar stăpânul e de vină sece, A luat movila și a dus-o în șuvoi. Ce supărare mare în ștearsă colivie, Stă nemișcat și

Și când luminile s-or stinge, Eu n-oi mai fi p-acest pământ, Voi fi ulcele și m-or linge, Femei ce plâng, iară eu cânt. Borfași la drumul mare, M-or cinsti de zor, tot chefuind Și-or ține-o-n

Ce sunet de tobe scrâșenește-ntre dinți? Ce foc se-arată în iadul de aici mă apasă? Sunt aprig prințul neînevins între sfinți, Ce las să curgă mierea cea dulce pe masă. Mai lasă-mi doar vraja

Fermecată s-a așezat în palma mea, Nimic din ce-i spuneam n-o supăra, O vrajă parcă jalnic o prindea. Cu cât eram mai rău, ea tot spera! Fantastic foc în suflet îi zbura, Eram vrăjit de-atâta

Pe jupon ți-am lăsat întâia dată o urmă, Căci m-ai înjurat și m-ai spurcat nebun-o! Acum sunt singur lângă foc cu-o armă, Păzesc intrarea să nu vii nepoftită fan-o. În sticlă doar puțin coniac

sultă să-mi dai că mi-ai luat din viață m-ai șubrezit făr’ de răgaz asupra-mi suport de lele-miresmată bună hoață mai dă-mi o pauză lumină-n viața-mi servesc ca un măgar ce cară la samar și

Se dau în vânt tălăngi de aur milenare, Copii zglobii aleargă-n iarmaroace, Nu-i loc de sfoane-anoste jublare, De fițe snoabe nesupuse din conace. Corbii se dau bătuți și nu mai

De ce să minți, când poți să spui tot adevărul, Acolo în surghiun să stai în nemișcare sumbră. Și la răcoarea beciului să fi mai bun din cei atroce. Un mahăr strigă printre dinți de-i ies

pe verdele din crâng s-au așezat lumini deschise la culoare au zăbovit la cea din primă brumă și au plecat zburând spre alte lumi e șubredă poiana și miloasă de prea multe glasuri și

secretul laptelui furat doar eu îl știu și cine mi l-a dat of’ c-am uitat pe dat’ da că pân’ la urmă ce să-i faci are dreptate doar mi-a băgat pe gură și n-am oftat ca alții am luat și-am

se dau în vânt călăii după figuri de stil nu sunt iertați se pare de barda boantă ce franjuri face în răspăr virtuți sumbre care mai de care se-ascund rușinoase în décor morminte

suavă față-mi iese-n cale sunt eu micuță doamnă pe-ntâiul glas îi zic a jale ce salbe sar din strană ce stropi de apă vie dau sunt tot mai corupt de vană aprinse pluguri mă fac să

mă smiorcăi ca un copil și sunt cu limba-nchisă nu am deloc de-aface cu suflete amare dar mi-e dor de lupte ce se dau pe metereze uitate de o lume dusă la ce folos să fiu mai bun când suflete

stau visez rușine-mi e că sunt doar vânt ce spulber rău cu rău pe-acest pământ supus m-așez la masa tratativelor și sunt răpit de joase și firave glasuri ce îmi cânt mă las purtat de joasa

se dau peste cap zorii noaptea-i pierdută umbre ascunsele seri acum mor de ciudă brăzdatul cer cu nori negri strămută plini de lumină iau foc acum li se-nfundă fățarnic de după ei roșu de

de ce plângeți flori din glastră când eu mă minunez de voi îmi spuneți de viața grea și aspră și străluciți în voie doar pentru noi pe sângele pierdut că am lăsat amprenta vieții mele s-a

pe fotoliul de catifea se așează ea e plăpândă și gingașă sărăcuța numai stele-ar vrea tuturor să dea valuri și opreliști vor fi leagăn uța scormonește prin noroi plecatul să găsească-un

M-am gândit să-i dau de știre, Neamului bolând, că eu nu mai sunt. Că-s doar umbre și surcele, Ce calcă ușor pe acest pământ. Nu m-am îndurat probabil, Să las gurilor vorbească liber, Despre

Ca un zid se puse între ea și mine, Nu mai vrea pesemne să fie sluga mea, Deși mai servitor i-am fost pe voci străine, În strună i-am cântat pierdut durerea. Acum ce să mai zic sunt tot mai