noemi kronstadt

aproape un haiku, tinzand spre puritatea imaculanta a necuvintelor.

acum inchide ochii si asculta cum il aud eu.
ma aud mai bine asa
singuratatea mea pare un crin
izbucnind olfactiv in noaptea de iunie
ma vad mai bine
ma stiu
albul strident vine ca un repros
ca un strigat
ce sfasie

excelenta viziune, este exact ce mi-am dorit. precum ai observat, logosul bate ontosul, face praf taburetul, intoarce susul cu capul in jos si justifica baxul de leduri implantabile in pereti dupa exilarea chandelierului la tomberon.pentru gresie, tu dai ceaiul, eu , pickamerul.

contrar convingerii malitioase ca pot scrie un tratat incomprehensibil si despre o mustata bleaga de pisica, in acest unic caz voi suspenda analiza si ma voi baleta pe scaun cu tine. trebuie schimbat becul si esarfa, nimic nu ma deprima mai ireverentios decat acea nuanta sinistra de vernil.tine-te de mine, vom face un looping spre chandelier. iar de acolo, de (oarecum) sus, vei constata si singura ca daca esarfa are, totusi, circumstante atenunate, taburetul acela e imprescriptibil, ca genocidul.

este un text mort, dar nu fiindca a trait si-a raposat, ci fiindca n-a respirat niciodata. ar trebui sa faci o optiune clara intre semanatorismul hematopo(i)etic si "noul val", care, desi grizonat pe la tample, demonstreaza o circumferinta stilistica inca potenta.

acelasi "hai sa ne jucam de-a ce nu vom fi niciodata", aceeasi dezolare scolastica si cuminte ca sangele nu este un vin de tezaur, jinduind epifania si totusi, demontand-o, anihilandu-i perfectiunea fara-de-cuvintelor.

una din putinele voci feminine de pe aici in care patternul de gender e purificat, stilizat, epurat de emoticoane hiperglicemice, in care onestitatea perceptiei transeaza, nu flodeaza epicul, iar epicul aduce o noua ordine in simplitatea primara a realitatii. un trip pe ceai verde, daca vrei.

d-le petrea, domnia voastra face din degustarea fina a limbii romane un dezmat pantagruelic cu prabusire sub masa si zvarcoliri din picioare. ia silibisiti impreuna cu mine, dintr-o suflare:'tuviidinvenelecristuluialauntruluinemuririiintruasezareainpaginaadescrieriidomnuluisicarerugamaieintrend. eh, cum e? nu vi s-a pus un junghi?

aveti un apetit insatiabil pentru epitete extremiste, iar pentru genitivele in rafala nutriti o pasiune vecina cu posesiunea demonica.fiind somat, probabil, sa va updatati la rigorile fistichii ale postmodernismului, v-ati tras un machiaj de alice cooper peste bundita inflorata a plaiului de tacere si ati purces candid si tragic sa vanati dinozauri cu o halebarda pe care numai sensibilitatea dumneavoastra autentica n-o transforma cu totul intr-un device de butaforie bucolica.

well, mignona papadie a fratilor vacaresti chiar este surmontata stilistic de roza ezoterica a micului print, dar a afirma ca poezia d-lui cozan e depasita, e sinonim cu a spune ca gauguin e depasit de selfiurile arogante facute pe sezlong in tahiti, cand proletarul roman navigheaza printre nameti in crangasi ori balta alba. dorin cozan sublimeaza un spatiu mistic si mitologic, un timp fabulos al esentelor, pe care initiatii il recunosc ca matrice ontologica, inainte de a-l identifica drept stil.un stil imposibil de clonat, precum taioarele chanel .

un alt episod din seria mitologiilor afective, doar ca aici e chestionata insasi infrastructura mitului: oare cele doua jumatati ale androginului sunt gemeni? ce adn impart ei, in ce dimensiune galactica e proiectata geometria lor hieratica? nadejda e un nume frumos. nadejda. nadia . na- d-y- a.

cred ca pana la un punct, e o versiune benigna de teribilism pustesc, gen c'mon_ recunoaste_ ca_ ai_ cazier_, esti_ ilegal_ de_ secsi_, apoi ,mixezi cu indexul un pic de filosofeala, asa, de ingredient cool, sa stie fata ca tu ai si lecturi , nu doar gps pentru pokemoni, apoi se face bezna in cartier de atatea vibes scoase din minti si, finalmente, arunci in transee si arma mortala 3. fiindca nimic nu e mai mortal decat adevarul, amen.
sau poate chiar ai ramas cu gura cascata in fata cuiva, iar acum respiri prin branhii sau prin urechi. nu vad prea bine, sorry, e inca bezna in cartier.

faptul ca "ceva-ul "nu are un nume n-a impiedicat niciodata pe nimeni sa-l astepte, sa-l caute, sa-l cheme, suntem aici fiindca "ceva-ul "ne strigase deja pe numele pe care-l recunoastem fara sa-l fi invatat. si nu stiu de ce vrei sa-ti pedepsesti mana, altfel decat dandu-ti peste degete cand gresesti un acord la pian, ai vazut ce fac viermii morcheebei, nu sunt parteneri de incredere in proiecte funebre. o palarie de pai si-o crema cu protectie 2000- hm, cred ca asta iti trebuie.

nu cred ca filmul este despre arta vs. nonarta si nici despre coruptie si ipocrizie. cred ca este un film de dragoste, despre cum dai de pamant cu toate simbolurile sacrosancte ale elitei artistice ca sa creezi o halucinatie functionala, un miracol autoimunitar pentru si de dragul femeii iubite. don quijote nu e mai putin sublim purtand pe cap un castron de barbier, cum nici sotul cantaretei nu-mi pare mai putin magnific orchestrand aceasta splendida impostura.
si nici intrebarea din titlu nu mi se pare oportuna. evident ca salvam arta.inevitabil, ii exoneram princiar si pe creatorii ei:)

dragalasa utopie estivala :). ca sampania pentru kinder party sau tortul vienez low calorie. si falsa. false premisele, adica. 1. intrebarea corecta nu este daca femeia aceea merita, ci cam ce-as merita eu, barbatul acesta.rectificata corespunzator, abordarea ar permite o rata ametitoare de succes chiar si in savana africana, nu doar la eforie si ibiza. 2. contrar mitului romantic- utilitarist ca femeia vegeteaza semialert in asteptarea pradatorului corespunzator, in realitate, femeia chiar vegeteaza fiindca digera . digera ultimul babuin cu burtica si cheliuta prospera, care a calculat eronat ca salariul lui pe un an i-ar ajunge pradei pentru un clutch de marochin beige, cu cinci swarowski atasate discret langa inchizatoarea delicios de retro.

formidabila imaginea cu organele genitale spanzurate deasupra virginitatii.locvacitatea mea geometrica sucomba reverentios in fata acestei nestemate de perversa pudibonderie.

nu exista destin- pare a spune acest poem palimpsest cu cinetica pendulatorie.prezenta lui noe- ca certificare a traiectului necesar si previzibil - imprima o insidioasa coregrafie subiectului dislocat in asteptare. arca- semn al prezervarii si germinarii sperantei si noe, cel fara de arca. desigur, a- nu- ti- se- fi-dat- o-arca nu presupune si refuzul unui bilet de calatorie intr-un vehicol comunitar. o goeleta, un catamaran, o pluta trebuie sa fi existat, totusi, semn ca stiinta navigatiei va fi fost data si busola, restrictionata pentru adevaruri functionale.si, oricum,
in poemul palimpsest, solveig este cea care pleaca pentru a ramane, fiindca e suficient sa pleci ca sa devii ( putin) zeu.
ingrozita fara scapare de apele adanci, eu as fi optat pentru podurile suspendate. ma fascineaza eleganta lor fragila si indestructibila , tifla victorioasa si provocatoare pe care o arunca in obraz destinului.unde nu exista arca, nu exista nici disjunctia sterilizanta a tarmului, a plecarii, a alegerii. si fara determinatii, exista doar ideea pura- zborul.

ignorand statementul bataios din intro, ca o placuta cu "caine rau" pe poarta unei case in care misuna nenumarate pisici, debarcam curiosi intr-o semiutopie romantios animista, in care nimfetele luncilor si padurilor nu mai venereaza arbori si izvoare, ci navigheaza cu motorul printre id-uri, conturi si profiles. prea blanda sa fugareasca anima prin retea si sa dea de pamant cu mitul urban al revrajirii lumii cu trei clickuri si-un share, prea indragostita de propria imagine din pixelii tandri si zglobii, regina- fiindca orice femeie triumfa divin peste ceva, cyboarga -din reverenta fata de un mit si mai impunator, poema ( si claudia) incep sa ne spuna o poveste despre o alta poveste. doar incep, fiindca unele usi se deschid greu si pentru ceea ce presimtim dincolo de ele se cuvine a rescrie limba profana si a desacraliza oglinzile.

iata un text care imi suna decent, chiar onorabil: sta cu ferestrele deschise, sa intre curentii de aer, e hipoglicemica si nu-mi ignora abilitatea de a recompune premisele si, har domnului, nu-mi pretinde obraznic ca stie ce vrea, ce mananca la cina si cu cine face terapie ocupationala dumnezeu. semn ca autorul a depasit faza odicoloanelor distilate intr-un bloc saisecist.

une poesette in care dorin fuge dupa sine, ca ahab dupa moby dick, temandu-se ca nu se va prinde din urma, infricosandu-se ca se va fi prins si harponit deja, pe un tarm obscur, in mijlocul unui pat de alge partial purpurii, partial canibale.mai mult decat sinele este faradesinele, descopera el in final, dar finalul la dorin cozan nu e decat o peruca pudrata sub un melon lacuit.

dizidenta prin melancholie, cu un cosmaresc diafanizat muzical, aproape aristocratic , ioana isi proiecteaza recluziunea intr- stare pe care doar printr-o conventie simbolistica o numeste pace.croaziera prin sine parcurge o procedura alchimica inversa- ceva-ul pretios nu se naste din materii ignobile, ci insasi autoarea se disipeaza in mediul alchimic, poveste pe care , nu-i asa, micul print o stie prea bine . eu nu vad pace aici, nu pace este in zodia cetii, unghia care insemneaza nu este a degetului care insamanteaza.

in acest macondo de buzunar, dereglarea luciditatii urmeaza o traiectorie metodica, chiar sobra in exuberanta ei excentrica. celor neinblanzibile li se grefeaza masti de commedia dell' arte, grotescului nedigerabil i se atribuie partituri derizorii, uratul e poftit la menuet, presimti undeva, in off, cum se ciocnesc placile tectonice ale habitatului , o zdruncinare isteroida, dar muta, ca la saltul in hiperspatiu, astepti un scrasnet de maxilar galactic care sa faca totul praf si pulbere. dar nu. nu inca. pentru asta e nevoie de aer, iar autorul are dispnee. dispneea cere traheotomie, stiti, acea operatiune delicata in care vizezi carotida, dar te consolezi cu o sonda in trahee.
altadata.