Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Jurnal

Ce salvăm: viața cuiva sau adevarata artă?

3 min lectură·
Mediu
Iată o întrebare la care, desigur, răspunsul celor mai mulți va fi: salvăm viața unui om, adevărata artă supraviețuiește oricum! Mi-am pus întrebarea de față după ce am vizionat recentul film american "Florence Foster Jenkins", cu Meryl Streep și Hugh Grant în rolurile principale. Subiectul este inspirat din viața reală, personajele au existat într-adevăr în secolul trecut, iar regizorul Stephen Frears a știut să realizeze un film care, după cronicile citite de mine până acuma, promite să aibă un mare succes. Eroina principală este Florence Foster (Meryl Streep), o cântăreață fără niciun fel de talent muzical, care visează să ajungă celebră în New Yotk-ul anilor 1900. Este ajutată în realizarea aspirațiilor de soțul ei St. Clair Banfield (Hugh Grant). Orice "pas" al ei spre celebritate trebuie -și este- plătit cu sume imense de bani, din cauza incompetenței ei artistice. Iar "promotorii", sunt, în asemenea situații, gata să "închidă ochii" - contra cost- în fața lipsei de talent a "aspirantei" la celebritate. Florence ajunge astfel să imprime discuri, să cânte la radio și, în final, să dea un concert la celebra sală "Carnegie Hall" din New York. Florence are totuși o scuză: este din tinerețe grav bolnavă și numai visul de a cânta și deveni celabră o ține în viață. Cei care se lasă cumpărați, însă, nu știu acest secret, doar soțul îl știe. Pe tot parcursul filmului, spectatorii sunt supuși audiției unor interpretări muzicale forțate și pline de note false. Pentru unii, această "caricatură" e amuzantă. Pe mine însă, notele false m-au deranjat. Poate că pasiunea și respectul meu pentru muzică, ca și urechea muzicală cu care m-am născut, m-au împiedicat să mă distrez. Am suferit, aș spune, la nivel "organic". Mesajul filmului e totuși emoționant: soțul lui Florence, împreună cu pianistul acompaniator (Simon Helberg, un talentat și inteligent actor / pianist, care aduce filmului momente de umor de bună calitate), prin efortul lor conjugat, prelungesc viața lui Florence, al cărei vis de a deveni celebră se împlinește. Pleiada de artiști din distribuție și excelentul lor joc asigură succesul filmului. Eu însă am suferit pe tot parcursul proiecției. Și nu m-am putut împiedica nu să asociez cele văzute cu practica folosită astăzi, de unii "non-artiști, de a-și "cumpăra" a celebritatea. Sub diverse "pretexte", nu toate la fel de nobile ca cel din film, ei invadează spațiul artistic (mă gândesc la cel literar) cu producții de calitate îndoilenică. Unii autori motivează scrisul ca "terapie" pentru anii bătrâneții, alții vor să lase nepoților o amintire. Nimic rău în asta. Autorii - care se cred talentați - (unii chiar sunt, dar nu plouă cu genii!) plătesc pentru a fi publicați și apoi scoși în evidență prin cronici. Iar, când e vorba de plată, ca în film, "promotorii" și "lăudătorii" se lasă cumpărați. Întrebarea pe care mi-o pun este: Ce trebuie să salvăm ? Viața cuiva sau adevărata artă? Când este etic - și când nu - să încurajăm "non-arta" și unde se află limita compromisului dintre promovarea unei non-valori cu scopul de a ajuta un om bolnav sau handicapat și cea pentru a satisface orgoliul unui "pretins", gata să plătească?
044336
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Jurnal
Cuvinte
517
Citire
3 min
Actualizat

Cum sa citezi

Veronica Pavel Lerner. “Ce salvăm: viața cuiva sau adevarata artă?.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/veronica-pavel-lerner/jurnal/14095604/ce-salvam-viata-cuiva-sau-adevarata-arta

Comentarii (4)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@teodor-dumeTD
Distincție acordată
Teodor Dume

întrebarea pusă aici, ce salvăm: viața cuiva sau adevărata artă?
este o întrebare cu două tăișuri. iată și argumentarea;
se spune că pentru a preveni un mare rău trebuie uneori să folosim răutatea pentru a învinge răul RÃU.
și după cum se știe viața unui om este sacră. nu voi face filozofia vieții ci doar voi puncta elementele definitorii care m-au făcut să dau acest răspuns.
tot eu spuneam că cel ce ocolește suferința moare încet pentru că nimeni și nimic nu poate înlocui atingerea. da, nimeni și nimic nu poate frâna salvarea unor vieți chiar dacă acea salvare ar cere un alt sacrificiu. valoarea unei ființe constă în ceea ce este ea de fapt. sigur că da. frumusețea cuvîntului, arta în general, indiferent de gen sau planurile din care privim sunt urmele unui popoar, ale unei nații și acea nație trăiește prin ceea ce lasă urmașilor. iată de ce spun că întrebarea este cu două tăișuri. aici suntem puși în a alege între două sacrificii. sacrificăm ființa sau identitatea unei nații?. și repet: ființa umană sau identitatea unui popor?
sunt elementele principale de recunoaștere a ceea ce am fost sau suntem. și totuși, în zilele noastre,valoarea este încorsetată de nevoile zilei. făcând un sondaj de opinie sunt ferm convins că 95% va răspunde că va salva viața cuiva. restul de 5 % sunt cei care aduc un sacrificiu frumosului prin ei înșiși.
deci, salvarea unei ființe este un gest sacru, indiferent de efectele imediate sau în timp ale gestului.
și dacă intrăm în politica universală a lumii, desigur că salvarea unei națiuni ar fi, și este, prioritară.

e o întrebare asupra căreia merită să ne aplecăm pentru a zăbovi, fie și pentru o clipă.

bună întrebare, veronica.
felicitări!

luminez calea cititorului înspre această întrebare
cu sinceritate,
teodor dume,

0
@veronica-pavel-lernerVL
Multumesc pentru lumina si raspuns, Teodor Dume!

Sigur, timpul poate confirma valoarea artei, in schimb, viata omului e limitata, nu intotdeuna are timp sa se bucure de recunostere cat e in viata. Van Gogh a murit in saracie, stim bine asta!

Problema filosofica ar fi lupta intre fortele raului (coruptie, in cazul de fata, caci promotorii nu stiau nici de boala cantaretei, nici de gestul de noblete al sotuilui) si cele ale binelui (protejarea unui bolnav).

Si iarasi o problema filosofica: fortele binelui exista, dar ele cer mult timp. Construirea, in orice domeniu, cere un timp indelungat. Fortele raului cer un timp foarte scurt, distrugerile se fac mult mai repede decat re- constructiile.

Ai perfecta dreptate in tot ce spui si multumesc pentru interventia ta frumoasa si nobila.

In legatura cu filmul insa, cred ca pasajele cu cantatul fals ar fi trebuit scurtate, ajungea sa sugereze lipsa de voce si ureche, nu era nevoie de arile in cantate in intregime exagerat de fals si deranjant.
0
@noemi-kronstadtNK
noemi kronstadt
nu cred ca filmul este despre arta vs. nonarta si nici despre coruptie si ipocrizie. cred ca este un film de dragoste, despre cum dai de pamant cu toate simbolurile sacrosancte ale elitei artistice ca sa creezi o halucinatie functionala, un miracol autoimunitar pentru si de dragul femeii iubite. don quijote nu e mai putin sublim purtand pe cap un castron de barbier, cum nici sotul cantaretei nu-mi pare mai putin magnific orchestrand aceasta splendida impostura.
si nici intrebarea din titlu nu mi se pare oportuna. evident ca salvam arta.inevitabil, ii exoneram princiar si pe creatorii ei:)
0
@nicolae-diaconescuND
Într-un interviu domnul Vladimir Paskievici mărturisea că în Franța, a participat la un concurs pentru a primi o bursă. I s-a cerut să scrie un eseu despre cea mai importantă calitate umană. Dânsul a ales toleranța și a câștigat.
Pentru mine etica (include cinstea, implicit dreptul la viață, toleranța)este cea mai importantă calitate.
Textul de mai sus, ca lectură, este foarte plăcut, dar, întrebarea nu este pusă bine. Tânăra, bolnavă sau sănătoasă, nu făcea artă, recunoști că falsurile ei erau atât de grosolane că sufereai organic. Incertitudinea nu constă între a alege arta sau viața. Problema este că i se induce, fals, ideea că este artistă. O minciună nu te poate ține în viață multă vreme. Un succes astfel clădit este totdeauna perisabil. Adică vindem produse falsificate (repere artistice distorsionate) îmbolnăvindu-i pe alții?
0