Ce salvăm: viața cuiva sau adevarata artă?

Iată o întrebare la care, desigur, răspunsul celor mai mulți va fi: salvăm viața unui om, adevărata artă supraviețuiește oricum! Mi-am pus întrebarea de față după ce am vizionat recentul film american "Florence Foster Jenkins", cu Meryl Streep și Hugh Grant în rolurile principale. Subiectul este inspirat din viața reală, personajele au existat într-adevăr în secolul trecut, iar regizorul Stephen Frears a știut să realizeze un film care, după cronicile citite de mine până acuma, promite să aibă un mare succes. Eroina principală este Florence Foster (Meryl Streep), o cântăreață fără niciun fel de talent muzical, care visează să ajungă celebră în New Yotk-ul anilor 1900. Este ajutată în realizarea aspirațiilor de soțul ei St. Clair Banfield (Hugh Grant). Orice "pas" al ei spre celebritate trebuie -și este- plătit cu sume imense de bani, din cauza incompetenței ei artistice. Iar "promotorii", sunt, în asemenea situații, gata să "închidă ochii" - contra cost- în fața lipsei de talent a "aspirantei" la celebritate. Florence ajunge astfel să imprime discuri, să cânte la radio și, în final, să dea un concert la celebra sală "Carnegie Hall" din New York. Florence are totuși o scuză: este din tinerețe grav bolnavă și numai visul de a cânta și deveni celabră o ține în viață. Cei care se lasă cumpărați, însă, nu știu acest secret, doar soțul îl știe. Pe tot parcursul filmului, spectatorii sunt supuși audiției unor interpretări muzicale forțate și pline de note false. Pentru unii, această "caricatură" e amuzantă. Pe mine însă, notele false m-au deranjat. Poate că pasiunea și respectul meu pentru muzică, ca și urechea muzicală cu care m-am născut, m-au împiedicat să mă distrez. Am suferit, aș spune, la nivel "organic". Mesajul filmului e totuși emoționant: soțul lui Florence, împreună cu pianistul acompaniator (Simon Helberg, un talentat și inteligent actor / pianist, care aduce filmului momente de umor de bună calitate), prin efortul lor conjugat, prelungesc viața lui Florence, al cărei vis de a deveni celebră se împlinește. Pleiada de artiști din distribuție și excelentul lor joc asigură succesul filmului. Eu însă am suferit pe tot parcursul proiecției. Și nu m-am putut împiedica nu să asociez cele văzute cu practica folosită astăzi, de unii "non-artiști, de a-și "cumpăra" a celebritatea. Sub diverse "pretexte", nu toate la fel de nobile ca cel din film, ei invadează spațiul artistic (mă gândesc la cel literar) cu producții de calitate îndoilenică. Unii autori motivează scrisul ca "terapie" pentru anii bătrâneții, alții vor să lase nepoților o amintire. Nimic rău în asta. Autorii - care se cred talentați - (unii chiar sunt, dar nu plouă cu genii!) plătesc pentru a fi publicați și apoi scoși în evidență prin cronici. Iar, când e vorba de plată, ca în film, "promotorii" și "lăudătorii" se lasă cumpărați. Întrebarea pe care mi-o pun este: Ce trebuie să salvăm ? Viața cuiva sau adevărata artă? Când este etic - și când nu - să încurajăm "non-arta" și unde se află limita compromisului dintre promovarea unei non-valori cu scopul de a ajuta un om bolnav sau handicapat și cea pentru a satisface orgoliul unui "pretins", gata să plătească?