Nincu Mircea

Aruncă-mi un fluture în ochi Ca să mă simt din nou în floare Împarfumat cu dor de cer Privind înluminat la soare. Și cu o piatră îmi lovește Fereastra de la stradă Să cad în cioburi ca o

Dinți de lumină îmi rod în ferestre Nu pentru a face loc răsăritului, Ci spre a se imagina trup liber Alergând ca un cal fără frâu... Ploaia își dezleagă din nori Stropi de șobolani

De-aș mai avea o singură clipă de trăit, Acolo unde m-am născut când am murit, Dincolo de ceea ce a rămas infinit Și ar trebui să fie un nesfârșit, Aș alege să fiu zbor petalei. Să fiu

Târziu, Când aproape începea să învie lumina, M-am uitat prin broasca ușii. Acolo unde ar fi trebuit să fie cheia Era un gol ca o groapă nouă. Decis, am încuiat-o. Apoi m-am întins să

Frumusețea nu e delicată, feminină, sintetică, ci brută, agresivă și autoritară. Se impune abrupt de îndată ce se afirmă. În sine este o efemeridă care rămâne în eternitate pentru că este unică. Nu

Trăim într-o lume care nu există, pentru că ne adăugăm din fiecare clipă care va veni și care încă nu este. Consumismul și globalizarea sunt așadar principalele noastre dimensiuni, pentru că consumăm

În contextul problemelor pe care globalizarea le provoacă lumii postmoderne, mi-am amintit de faptul că în mijlocul câmpiei unde am copilărit, majoritatea vecinelor bunicii mele erau numite „femei”.

Unele dintre cele mai dificile decizii ale vieții sunt legate de momentul în care trebuie să te trezești și momentul în care trebuie să adormi considerându-te între aceste distanțe parte alcătuitoare

Asemenea unor constelații unghiile Îmi zgârie ochii pe sub privire. Le simt în osul din care cresc ca risipire. O inimă împingând nebunește îndistanțându-se Ca să cuprindă în sânge

Întâi începutul zilei este un gând care Se unduiește din noapte ca lumina în stele. O mângâiere care adoarme învăluind Visul uitat ce revine dintr-o altă visare. Stare ce-și amintește despre

Când plouă cerul devine Un fel de corabie ce se scufundă. Stropii, ca niște șobolani înotând, Dinspre înalt spre adânc îndeamnă Ca o săgeată vuind, tremurând. Se zbat izbindu-se printre

Cerul este un orizont al punctului care Se învârte, dansând, alături de un alt punct. E un adânc unde privirea căzând Caută un răsărit din care să se înalțe. Nu are culoare, nu are formă, nu

Nu se uscase prima frunză Când ziua se lungea din propria lumină. Avortată, ca un fruct fără semințe, Ideea mărului copt din toamnă În umbra primăverii dormea. Vinul din pahar, gustul său

Pentru a înainta este necesar Să îți arunci pașii din spate înaintea pașilor Peste care vor veni următorii pași spre a fi pășiți. Astfel vei alerga liber trecând în următorul orizont Cu

De fiecare dată în care târziul Întunecat mă mișună ca un șoarece Cu solitudini și roaderi din corzi de fier Mă tulbur neliniștit și înfometat precum un cer. Din propriul apus scot cuțitul Și

Aș vrea să dorm Mai mult decât enorm. Să fiu uitat În fiecare dimineață Și să mă mișc cât mai puțin Din gândul meu în gândul lin Ca un suspin plin de venin Când ziua vine din senin. Un

În timp ce înfloream Soarele continua să cadă. Concomitent razele lui Și parfumul pe care îl risipeam Se adăugau devenirii unde, Împreună, ca într-o atingere, Ne împărtășeam. Eu mă

Fiindcă nu am cunoscut pe nume Nimicul Nu l-am strigat niciodată ca pe cineva Pe care l-aș mai fi întâlnit mai de mult, Chiar dacă îi port umbra ca pe vierme Întinzându-mi-se pe cale dinspre

În momentul în care prin mâna poetului, ca prin lumina unui fulger, din gând cuvântul se naște și se lasă descoperită de vedere, imaginea poetică dobândește expresivitate temporală. În acest proces

În lumea ideală în care ne imaginăm că trăim, încă nu am deprins a folosi lavoarul. Paharul pe care l-am folosim pentru a goli lichidul din sticlă, pâlnia cu care am golit în sticlă lichidul pe care

Gândul, ca o nimfă, se imaginează fluture Pentru că în sânge încă poartă zborul De dinainte de a fi fost născut. În același fel în care umbra se visează multă, Asemenea fiicei luminii, fiindcă

Galben, ca de o mie de ani, Un ropot de ploaie caldă de vară Cu slipiri de smarald în tâmple Lovea și devenea seară. Din când în când ferestrele nopții În negrul pământului căutări

Iar trec pe strada cu case albe pavată cu pietre. De după ferestre deschise în petale şi culori carnivore Se mișcă perdele ca niște reptile cu priviri desuete, Umbre ce se-întind învelind

Când pui o stea pe cer sau un nor Trebuie să gândești că nu doar a le așeza Undeva spre a le dărui sens este menirea lor. Trebuie să îți asumi întreaga existență Pe care o vor purta și cu care