Nincu Mircea

Din flacăra luminii heruvimi ard. Cenușa lor devine nesfârșire din care Asemenea fumului de tămâie Parfumând în înalt cad. Umbrele ce le cresc din margini coboară Ca niște stropi de lună

Nu pot admite, încă, modul în care omul actual se poziționează față de sine prin compararea cu un altceva sau cu un alt altcineva pe care să îl considere tot un fel de sine, fără să mă gândesc la

Două umbre se îmbrățișau în adânc Ca două lumini care se întâlneau. Numai câteva constelații rostogolite ar fi știut Dansul acesta de la început. Astfel, din înaltul cel mai de sus se

Aș fi râs dacă nu aș fi plâns când Am înțeles că Ziua și Noaptea Răsar din același Orizont. Ca și cum Lacrimile care curg din Ochi Ar fi o Limbă în care Veselia și Tristețea Nu au nevoie să

Noaptea, golită de întuneric până devine lumină, Mă îngrădește ca apusul de soare Care se preface în răsărit. Nesfârșirea sa stinsă, risipită, mi se adaugă vie, Devenind carnea vederii

Diferită este ființa umană de toate celelalte existențe care o înconjoară pentru că, spre deosebire de tot ceea ce consideră  a fi viu împrejurul ei, ea a învățat să nu se teamă. A dobândit

Într-o seară și nu într-o dimineață, Pentru că diminețile sunt începuturi Zilelor care trebuie trăite, Pe când serile ofereau odihna și somnul, Iisus gândea cum va muri ca Hristos. În

Când, pe sub umbre lumini se aprind, Este nevoie de linii ca de trupuri verticale Pe care să se sprijine golul imens al întunericului. Și ca de niște corăbii de fier plutind prin cer De aer

Corpolentă, ca o mare între orizonturi prinsă, Ca o floare în parfumuri de îndepărtare stinsă, Răstignirea se preface din întuneric lumină Și-într-un Răsărit de Soare înviind în inimă. Carnea

Rubensiene gânduri rostogolind imagini Mi se-întâlnesc cu mine la margini de cuvinte. Ropotitoare glasuri, șoptind din stropi de ploaie În oglinda ferestrei, ca niște ochi de grauri Clipind din

Îmi putrezesc în această primăvară conceptele De egalitate și continuitate ce-mi rodiseră în toamnă. Fie că a fost vina mea, pentru că nu le-am tuns acele ramuri Care trebuiau eliminate în

Bicicleta, ca o cămilă prin pustiu, căra în noapte Scârțăit de roți și o bucată de câmp mort. Cu ea, ilegal, adesea împreună cu tata, mutam vise Din pântecul lumii spre o butaforică parte de

Nestemate corcodușe cad coapte în drum Întinzându-și umbre din trup peste caldarâm. Culorile pălăriilor în care înoată, fetru-pământ, Îmi îmbumbie ca niște sâmburi în gând. Privindu-le văd

Sunt obosit de verificări. De construcții, de adaptări. De rugăciunea care cere, care dăruiește, Care mulțumește și astfel stăruie. Și nu înțeleg de ce trebuie Să fiu acolo unde nu am fost Când

ieri era noapte și adormisem ca într-o zi de sărbătoare adâncuri goale mă strigau să îmi deșert unica infinitate îmi risipeam sinele ca un potop năvălit din neuitare niciodată nu m-am simțit atât

Întinde mâna prietene, fermă și puternică! Nu pentru a cere, nici pentru a saluta respectuos, Ci pentru a prinde brațul întins fără frică Pe care-l ofer întotdeauna sincer și afectuos. Apoi

Serafimi cu aripi de jur împrejur îmbrăcați Ca o rază de lumină în aur și timp, Se rugau la prefacere insistent și amestecați Împodobiți în culorile aceluiași nimb. Arhangheli sprijiniți în

Coordonată, zona zero, se învârte în sine Precum un orizont lipsit de risipire. Ți-am spus atunci când printre broaștele țestoase Ce-și căutau pietre calde în care să te-aștepte Că te plimbam

De ce ați venit azi aici? Ce vă lipsește? Visați urât noaptea? Vă bântuie gândurile? Vă este frică de ziua de mâine? V-au murit părinții? V-au murit copii? Sunteți bolnavi? Sunteți singuri? Ce

Când privesc pe tabla mesei cuțitul pe care l-ai uitat După ce ai mâncat pâine, Mă întreb dacă îmi pot tăia în felii viața Cu tăișul frunzelor uscate? Și pentru că simt că pot, cerului nopții, Cum

Stinge lumina! Trage cu degetul peste retină! Îndepărtează din vederi strălucirea! Uită! Lasă! Iartă! Dormi! Mâine e tot ceea ce contează! Până atunci, însă, mai mori încă o dată, Și încă o dată,

Concomitent cu adâncul În cușca lui din sârme întunericului îi cresc rădăcini. Pe mine mă deranjează doar când le roade Pentru că astfel trebuie să îl hrănesc Cu fel și fel de dimensiuni. Pe de

Viperă-înveninată ori șopârlă mă fă, Doamne! Să m-ascund în iarba-naltă, nimenea să nu mă vadă! Ca prin mărăcini și-n codri să alunec printre zodii, Sângele să-mi încălzesc, solzii să îmi