Nicolae Popa

Mihaela, dacă tot suntem într-un laborator/atelier literar, îmi permit să citesc acest poem al tău într-o formă redusă. Redusă la felul meu de a înțelege momentele tale de concentrație maximă. Așadar – poemul în miniatură:

Ostașii mei de la miazăzi
Se bat pentru un loc sub lună.
Ce vremuri cenușii...

Primăvara
Au fost averse de noapte

Și ne dansează mâinile galben
A veșnicie.

Restul poemului – ceas rătăcit, oglindă, secundele toamnei noastre, șoapte, toamnă bogată, ne găsim nestrăini – reprezintă motive deja vehiculate în sute de mii de poezii și poezioare. E o părere, nimic mai mult. Inspirație!

Ce poveste! Trebuie să o audă neapărat și Машенька. Mâine, luni, dacă va apărea la serviciu (ne aduce corespondența), am să i-o citesc neapărat. Zău, e o tipă în genul celei descrise de tine. Și numele - ce coincidență! Asta, așa, între altele! De fapt, am vrut să-ți spun că poemul este cu totul neobișnuit. M-a impresionat cu adevărat, astfel încât după ce l-am descoperit pot considera această duminică mult prea internetizată drept una cu final fericit. Mulțumesc!

Ioana, este incredibil să întâlnesc într-un singur poem atâtea imagini și expresii care îmi plac foarte mult, alături de altele pe care sun tentat să le resping la fel de categoric. Așadar, încântat de:
„resturi de părinți în noi / le călcăm urmele cu roata dințată”, „suntem pe o cale de fier încins”, „cred c-o să nasc până la urmă aici pe bancheta de la clasa a doua”, „azi ești fratele meu geamăn ce-mi poartă numele ca pe un stigmat”, „retinele noastre se rup în fâșii tăioase de orbire”, „mă ridic pe vârfuri / sunt o balerină penibilă foarte obosită și gravidă”, „mamele noastre sunt doar aceste răcnete surde din aceeași cămașă de forță”, „hai să rămânem o vreme în gară să ne numărăm morții”...
...și deranjat de :
„prezentul își țăcăne clipele în ritmuri bune”, „suntem pe calea de dispariție a identităților noastre”, „câmpiile fug din ferestre cu lanuri cu tot” (clișeu supărător), „tații noștri au plâns când ne-au dat drumul acesta” (confuzie între „a da drumul cuiva undeva” și „a-ți da un drum în viață”), „acum alunecăm prin vaginul prea strâmt al sorții” (și dacă ar fi fost „mai larg” problema era rezolvată?), „și să-i scuipăm din plămâni ca pe niște oase de pește” (forțat și, se pare, din altă operă”... Sper să nu te superi. E o părere și un bun prilej de a mai vorbi despre poezie într-o zi de duminică. Sărbători fericite!

Raportată la poemul de față, foarte subtila afirmație „nu-mi place să mă pierd în ani / prefer secunde”, mă apropie și mai mult de realitatea textului și îmi dau seama că nu-mi place să mă pierd în generalizări oarecum consumate („melodia picăturilor de apă”, „cafeaua care e tot amară”, „tornadei de timp”, stropi de iubire”), ci prefer detaliile scăpărătoare: „am nevoie de un munte de zahăr”, „îmi înnoadă firele de păr / făcându-mă să-mi număr pașii” „fericirea nu ar mai / avea colțuri (unghere?) unde să se ascundă”, „ceasurile rele... aruncând capcane”... Asta, așa, fiindcă veni vorba! Integritatea poemului impresionează oricum. Sărbători fericite!

Silvia, acesta se înscrie, cu siguranță, în categoria celor mai bune poeme ale tale. L-am citit, l-am recitit – aceiași concluzie: bun de tot. Nu pun stea pentru că, am observat, stelele în cele din urmă aduc necazuri. Iar tu ești într-o formă bună și nu ai nevoie de așa ceva. Nu-ți rămâne decât să mă crezi pe cuvânt, dacă dorești! La mulți ani!

Ioana, probabil în majoritatea cazurilor cele mai bune poeme sunt nimic mai mult decât expresia unui anumit mod de a mărturisi. Dacă zgârii o poezie neapărat dai de o pagină de jurnal. Tu ai plasat textul tău la rubrica „Jurnal”, deși ne propui, de fapt, un veritabil poem existențialist. La fel cum plutonului de execuție care te „saltă peste moarte”, poezia te saltă peste jurnal. Este unul din textele la care simt că voi reveni din când în cânt. La mulți ani!

Diana, cred în densitatea acestui fragment:
„fluturii sunt liberi pentru o zi mi-am îngropat / împăratul purpuriu în inima asfaltului la 7 fără trei suflete / nu vreau să fiu încă o mamă blândă / copilul meu o să primească o gaură în limbă la fiecare aniversare”
și mai cred în capacitatea, dar și încăpățânarea, ta de a limpezi ideii și de a miza pe ideii palpabile. O lectură pasionantă. Minus: confuzia apărută din lipsa virgulei în versul „uite fulgerele spintecă rochiile mireselor noi doar ne jucăm...” (mirese noi sau noi doar ne...). Chiar dacă ai făcut-o intenționat, nu cred ar îmbogăți poemul. Mulțumesc și La mulți ani!

Probabil mulți agoniști se recunosc, indiferent dacă o spun pe față sau nu, în cele descrise de tine. Bântuiți de metafore, viziuni, melancolii, regrete, ei vor să dea impresia că sunt oameni normali. Mai mult decât atât, unora le reușește să înșele vigilența comisiilor medicale și ajung să aibă la mână permis de conducere, fără un semn distinctiv pe parbrizul mașinii, gen „atenție! poet la volan”, cum prevede regulamentul pentru invalizi. Asta e, dragă Ana-Maria! Nu poate scăpa nici lumea de noi, nici noi de lume! La mulți ani!

La atâta precizie și finețe cred că e în plus detaliul că hăul se rostogolește anume până „în cameră”, e suficient că vine „din hățișurile edenului” până la tine. În rest, un poem integru ce se înscrie într-o literatură de calitate, menită să dureze.

Bianca,
Plăcută lectură. Cursivitatea poemului te prinde atît de mult încît la un moment dat, prin contrast, simți că îți zgîrîie auzul unele imagini oarecum confuze de genul: \"cireșii bunicului aveau porumbei / acum au tăiat casa din temelii\", casele fiind de obicei dărîmate, deși înțeleg că ne propui o imagine cu sens asociativ... Poemul e o reușită oricum. Felicitări.

Ela, se pare că totul abia începe, de fapt, din moment ce lucrurile pot fi limpezite, deci și conștientizate, atît de clar într-un singur poem:
\"pământul cunoscut alunecă între valuri
tot mai mulți se duc
tot mai puțini așteaptă
nimeni nu ține de urât nopților\"
Felicitări - văd că știi prea bine a ține de urît.

Silvia,
Felicitări pentru un asemenea acord final (alege-mă pentru alte lumi /ține-mă de o lacrimă uite-o / cum se prelinge pe monitor / și vederea îmi flutură stupidă stupida în ștreangul de păsări / al nopților de mătase privește-mă)și pentru densitatea ultimelor două poeme!

Felicitări pentru curaj. Nici o grijă, poemul este bun. În rest, stilul te cam dă de gol, Maia!

Poemul „Ironie” impresionează prin redimensionarea unui plan obsesiv, a unor fobii și angoase, într-un plan imaginativ ce declanșează discursul poetic sub semnul unui neomodernism ajuns să țină cont de valorile postmoderne. Stilul abrupt, lumbajul excesiv metaforizat („plină de iepuri / frica”, „gura / își zbiera ajutorul”, „frunza / plesnită de biciul sfârtecător”...) oferă și o perspetivă impresionistă a ideii de interorizare prin asimilarea tutror limitelor. Prezența excesivă a unor elemente cu valoare simbolică oarecum tradițională (pământul, lacrimă, rouă, soare, frunza, zborul) vine în contrapunere cu alt fond imagistic, mult mai strident – iepuri, frică, pământ trepădând, gură spumegând, zbierat, frunză plesnită, mușcătură de iepuri, deșert – creând în definitiv o panoramă a vulnerabilității acestei lumi, fără ca autoarea să cadă însă în sentimentalism, și determinându-l pe un cititor ca popa să abuzeze de ușurința cu care editorii acestui site i-au acordat dreptul de a aplica steluța și să o aplice. Apropo, mă întreb dacă nu cumva un „comentariu elaborat” ar putea să mă aducă la o stare de crispare care m-ar îndepărta de plăcerea cu care prefer pur și simplu să citesc și să savurez poezia. Paradoxul constă în faptul că punctele ne sunt oferite pentru calitatea poeziilor noastre, nu? și tot punctele la rândul lor (de la 120 în sus) ne obligă să mai fim și critici literari. În fine, nu cred că ar fi o ocupație cu totul ingrată. Mă tem însă că unii poieți foarte buni, cu steluțe, sunt obligați să mai spună din când în când și niște prostii când trec la analize literare. Să fim, așadar, îngăduitori – firește, în măsura în care ne permite regulamentul . Mulțumesc.

Mda, nu prea stiu cum se accesează steluța. Sper de data asta să-mi iasă. A se vedea argumentele însteluțării mai sus.

Radmila, deși nu-mi place titlul poemului și faptul că prin „ironie” încerci să cauți, nu știu de ce, o justificare acestui impresionant elean poetic, cred că prezenta realizare a ta merită mai mult decât un simplu comentariu. Este meritul „poeziei.ro” de a-ți fi pus la dispuziție acest spațiu în care uite că un autor, fie și dintr-o „fundătură” de Chișinău, are posibilitatea de a se manifesta și de a progresa în mod vizibil de la o apariție la alta. S-ar putea să li se pară unora că sunt prea generos, dar îmi asum această vină și pun o steluță în dreptul poemului, reieșind și din prespectiva că Radmila va fi de acum înainte și mai responsabilă față de ceea ce pune pe site. Argumentele calității literare sunt acestea: „plină de iepuri / frica începu să îngenuncheze”, „ape izbucneau la colț de lacrimă / spumegând gura / își zbiera ajutorul”, „eram rouă / în pojghița bombată se oglindea / dezmierdându-se un soare fertil”... În fine „ sacrific / o inimă verde / mușcată de iepuri... ”

M-ai ținut cu răsuflarea întretăiată până la „Ah, ce piele / mai ai / să mă iei / cu povești?”, încât mi-am și zis, uite, s-a aclimatizat și Radmila la acest mediu halucinant, bântuit de năluca unei exspresivități la limită (gen: „îi ceream să-mi cosească să-mi calce câmpii / strângea flori le punea la icoane / îl rugam să îmi numere vorbele / mii le-ngheța și le bea cu vin alb”), n-ai îndrăznit însă să mergi mai departe, cum ar fi mers acelaș Făt-Frumos împotriva Balaurului, și te-ai grăbit să o rotungești într-o poveste, deși expresia „împănat în povești” nu sună rău deloc. Oricum, aduce înțepător a poezie. E bine.

Alina, uite că nu-mi pot explica ce anume face ca acest poem să genereze atâta vitalitate. Ce mecanisme sunt puse în mișcare atunci când idei și imagini oarecum separate dau naștere acestei priveliști vibrante, post-realist-interniste, „sau cum s-o mai fi chemând / locul unde ne lepădăm bocancii șarpele solar”? Ideea așteptării unui „isus cu un i singur”, de fapt a unui i solitar, este de-a dreptul uluitoare - un mesia care vine să pună punctul pe i, cum a spus-o deja și Dorin... Felicitări!

Eugenia,
Nu pot să-mi explic de ce în cazul ultimelor tale poezii, dar mai referitor la aceasta de față, îmi apare oarecum jenantă încercarea de a vorbi într-un context literar. Discursul se îndreaptă invariabil spre dezvălui intime, trăirile strict personale sunt copleșitoare, totul aduce a mărturisire de taină, ca să mai aibă cineva îndrăzneala să pună în aplicare anumite principii estetice și să vorbească despre simnificații poetice. Poate că acest fenomen reprezintă în sine dovada unei realizări performante, dovada perfecțiunii în artă, când categoriile estetice și teoriile literare aproape că nu mai au nici un rost. Mă împac însă cu gândul că, într-adevăr, „cineva trebuie să te cunoască”, iar strigătul șoptit „taci / taci și ascultă...” contează mult mai mult decât analiza pertinenă pe text. Patenta de originalitate, cel puțin pe siteul nostru, îți aparține. Citesc și, slavă Domnului, mai uit puțin de literatură.

Corina, țin să te anunț că n-ai reușit să mă lipsești de plăcerea de a avea în colecția poemelor mele preferate selectate de pe site acest copleșitor poem al tău pe care chiar nu înțeleg de ce l-ai retras. Poftim, drept dovadă că îl am și că îmi place foarte mult, îl re-pun în circuit ca să-l citească și alții și să știe că aizbergul numit Corina Dragomir plutește spre apele calde ascunzând în curenții reci de dedesubt munți de cristale vrăjitorești. Așadar, poemul-căpușă revine
- poem de corina dragomir:

Pe urmă am înțeles ca eu sunt căpușa
Dar căpușa nu tremură în ghete.
Deși, în același timp, eu port gheata.
Dar gheata nu este cumpărată.
Iar eu sunt purtătoarea de gheată.
Si gerul e de față.N-are decât. N-are.
Trage aer pe gură! Trage aer pe gură!