Nicolae Popa

Irina,
S-ar cuveni, totuși, să încerci o justificare a apariției ochelarilor de soare pe cruce. Da, e ceva aici, o metaforă mai cu sclipici, numai că în felul cum sfârșești tu textul, arată ca o imagine de dragul imaginii. Cu același succes ai fi putut spune, să zicem, că „atunci va purta mănuși pe cruce”. Am impresia că prea te-ai grăbit să vii cu această găselniță. S-ar cuveni să mai meditezi... Adevăratul poem, mai știi, încă își așteaptă autorul/autoare la o cină de taină a tuturor simțurilor – inclusiv a bunului simț, firește! Sărbători fericite!

De fapt, să revenim la literatură - domeniu mai accesibil, să recunoaștem, decât genicologia. Sunt uluit de realismul, atât de subtil valorificat în plan artistic, al acesttor patru rânduri:

„uite au crescut raze din lună și nici măcar nu m-am dezbrăcat de tot hainele mele
s-au mucegăit de la atâta ploaie de la atâtea lacrimi atâta igrasie venind
ca o furtună dinspre răsăritul ființei tale
atât”

Felicitări pentru curajul de a te expune! Și în general -sărbători fericite!

Păi, că n-o fi murit atâta păsăret degeaba! Trebuia să iasă un poem așa mai deosebit din asta. Felicitări, Florine! Nu mai moarea ea literatura română atâta timp cât mor găinile! Sărbători fericite, bătrâne!

Iris, poemul tău îmi atrage deodată atenția că la capătul mînilor mele, dincolo de fârful degetelor, începe de fapt neființa. Ce alte calități mai poate să aibă o poezie dincolo de calitatea de a pune pe gânduri? Mulțumesc! Și Crăciun fericit!

În interiorul acestui poem nu poți fi decât religios, în sensul convertirii la spaimele unui spațiu fracturat, împărtășind nevrozele unei realități „din carne tare” care nu suportă obiectele netede, unde „totul era ca un alt început sau ca un alt sfârșit sau altceva”. Structura textului impune un anumit gen de desconfort, comparabil cu punerea pe jeratic, peste care nu se trece decât cu riscul de a lăsa după tine miros de carne arsă. E un fel de a-ți anula orice reper cu excepția celui oferit de sârma de sub tălpi. „și brusc începuse să îmi fie frică pântecul meu ca o apă închegată” O existență care își reinventează coordonatele: „ un plastic subțire perfect întins între degetele de la picioare / și vârfurile mâinilor noastre ridicate” (mai ales aici te înțeleg perfect, regăsindu-mă pe mine cel din „Traversarea gunoiștei” : „ urmărești cum de sub mână ți se prelinge sângele / și cum se leagă cu sângele ce-ți izvorăște din degetul de la picior, / formând între rana de sus și rana de jos o membrană vibrantă”) textul articulându-se și alcătuindu-se într-un registru de bună seamă deconstructivist și profund emoționant în plan artistic. Toate acestea mă duc la gândul că textul merită într-adevăr mai mult decât o banală apreciere gen ”fain!”, „mișto!”, „plăcut mult” și că nu voi abuza prea mult de nivelul ce mi-a fost acordat, punând, uite, a treia steluță de când am acest drept.

Ei bine, dacă a cedat Marian, nu mai rezist nici eu și uite că deconspir ce se ascunde în spatele „fainu”-ului acordat. Dincolo de glumele la care ne provoacă atmosfera aceasta din ajunul sărbătorilor, textul impresionează prin tonul ușor decadent, luându-ne răsuflarea din start cu o imagine de fundal halucinatoriu: „eu mai înaltă decât crucea / dansez în ciuda umbrei mele purtând-o pe-a ta”. Urmează un adevărat festin metaforic: „te înșel cu lumina când mă dezbrac uit de mine închid ochii”, „aplaud dezastrele băltoacele de sânge”, „cum aș de pildă aplauda cearșaful alb” (felicitări speciale pentru această schimbare de topică absolut remarcabilă), „pășesc în lumea ta ținând o piatră în gură”... Mai departe... Ce să-ți spui? „Fain”-ul se clatină în fața PS-ului. Înțeleg, încerci să contrapui cele două lumi. Totuși, fără indicele „P.S.” trecerea ar fi fost mai firească și – mai izbitoare. E o găselniță însă. Și dacă tot ții la ea, poate că ar fi picat mult mai bine înainte de penultimul vers, astfel încât gutuile ar fi fost adevărata revelație a P.S.-ului. Crăciun fericit!

Faine! Faine imagini!

Nici după a nu mai știu câta lectură nu am găsit în acest text ceva care să-mi dea motive să vin cu ceva observații. Și mă simt oarecum să-ți spun pur și simlu că îmi place. Dar îmi place. E mult prea captivant, emoționant la gradul artistic și revelator în descrieri ce nu seuferă colajele de umplutură (cum se mai întâmplă cu deasupra de măsură pe site). În limbajul notelor care se dau pe aici, ar trebui să pun steluță. Dar mă cam supără steluțele de la o vreme. Nu-i prea stă unui poet veritabil cum este ioana cheregi crișan să stea cu steluță în dreptul numelui. Prefer să fiu crezut pe cuvând: poemul „îți scriu dintr-o orbire” este cu adevărat antologic.
Crăciun fericit!

Totul este spus și aranjat temeinic, definitiv. Atâta rigoare nu poate să nu impresioneze. Virtuozitate și stil. Cu atât mai vizibile u;oarele distonanțe. Să zicem, în prima strofă semnul întrebării parcă ar pica mai bine după „nucile verzi”. Aș prefera „pahare cu vin” și nu „de vin”. O anumită confuzie între „ mai ninge? mai ninge! sau nu” și versul următor „hârtia s-a rupt lângă litera Tu”
În rest jos pălăria:
„ obladi! invocă marele preot / greierii frivoli / îi botează în cazanul cu ruj / poezia reflectă / ucide înghețul / ca o palmă încărcată de tuș”
sau

„asupra luminii latră fulgii raiul / și-a slobozit câinii / asupra jurămintelor / care s-au mai spus”

Crăciun fericit!

Îmi vine greu să comentez poeziile care îmi plac. Îmi desplace să umblu cu bisturiul acolo unde simt că și-a pus pecetea perfecțiunea. Totodată nici să anunț pur și simplu autorul că mi-a plăcut și punctum nu aș fi în stare. Așa că mai adaug: pun acest poem într-o colecție specială. Uneori scot de aici câte un text și le arăt unor colegi(e) ce poezie extraordinară se scrie azi în limba română.

mă cocoșaseră ultimele iubiri acum sunt
atât de slabă încât îmi împletesc neliniști
la spate
plouă tu parcă spuneai c-o să fiu tânără destule duminici

mamă în noaptea asta am să las ochiul neplâns

tu poți să vii încet să-ți arcuiești tăcerile
deasupra mea va fi un drum
peste ziduri cu ploaia ultima
încătușare Anais


Felicitări și Crăciun fericit!

Radu, aș fi onorat. Iată și adresa:
Nicolae Popa
str. Cuza-Vodă 15/1, ap.133
Chișinău, 2060
Republica Moldova

Sărbători fericite!

Mda... E 19 decembrie! Dar nu poate omul cât poate poezia. Cred că te-ai și desprins! Felicitări! Mă gândesc la o supracopertă care ar veni precum un bandaj peste copertă - o supracopertă tămăduitoare! La mulți ani!

Ca să vezi, cineva undeva la Oradea mai ține cont de gurile Bugului! Asta așa, ca simplă curiozitate. Poemul e mult prea aglomerat. Inițial acceptasem să-l urmăresc dinspre latura lui livrească, după care m-ai dus spre biografism, ademenindu-mă apoi cu o notă pronunțat realistă (și poate cea mai convingătoare), ca în cele din urmă să mă lași debusolat în plin simbolism. La atâtea imagini foarte reușite ( gen „La un iamb distanță de transpirație”, „Mă joc \"Baba Oarba\" cu un ochi / Și cu celălalt dau la țintă.”, „Corazon de mujer: www.mariaconsuelaguadalupe.mx- fir-ar toți avortonii lor!!...”, „La nord de buricul meu / Se întinde, mai nou se extinde...” „Ia mai zi-mi una de paranoia, / Fă-mă-n fel și chip...”) mai multă concentrare ar fi însemnat o reușită sigură. Crăciun fericit!

Există vreo modalitate pentru a citi și noi, cei de departe, piesa? Sau mi-a scăpat mie ceva? E unteva pe aici pe site? Crăciun fericit!

Excelent poem. Dar aș putea să jur că l-am mai citit undeva. Nu, nu la Emil Brumaru, nici la Foarță... Dacă e doar o impresie, cu atât mai bine. Ador parfumurile tutorargheziene trecute prin sonetele englezului cu vechimi dinspre Petrarca...

Raul, nu pot să nu-ți dau dreptate în privința deliciului. Într-adevăr, „cât e mai direct un text încadrat în acest stil cu atât mai mult impresia veridicității se stinge; tocmai această învăluire a unei idei-obsesii posibile într-un anume cadru oferă deliciul.” Am recitit textul din această perspectivă și nu mi-a mai venit a simplifica.

Material excelent pentru plăcerea de a reașeză cel puțin două texte:

text nr. 1

e o amețeală groaznică aici
aritmetică și fulgi de porumb
am închis sunetul
nori de hârtie igienică
tună înăuntru dar asta n-o să te sperie
o să punem capace peste tot ascultă
oamenii legați de pom plătesc în natură
e o epocă prea înțeleaptă
vecinii mei au chibrituri în loc de mâini
umblu cu percutorul în dinți de ce închid magazinele tocmai acum?
nu schimba canalul

text nr. 2

cântărește-mă înainte să mă arunci
acum n-o să câștig nimic
nu sunt de unică folosință sunt doar îngropat
învață-mă filosofie sau da viață la 6/49
toți au ceva cu mine de la un timp
nu stau cu ochii în soare îmi scârțâie palmele-n aer destul stinge țigara
mă înec cu limfă în viața asta cu gust de cola

Mulțumesc, Adriane! Mă simt mișcat de nisipurile tale mișcătoare.

Da, „cum putem privi cristalinele-nghețate când cerul nu e verde...” Nimic mai abisal în plan imaginativ decât încercarea de a scrie versuri despre Moscova. Ai surprins-o mai ales prin „noaptea nu mi-e frică decât că aș putea să-mi pierd singurătățile”. „găsim o prăpastie nu e greu ne întindem pe spate și numărăm ecourile...” Îndrăznesc să te invit și în Moscova descrisă de mine aici la Agonia.ro („Sub un cer înghețat” - http://www.poezie.ro/index.php/author/0006051/index.html) pentru a ne sincroniza în ecourile. Pe acolo numai zăpezile cred în lacrimi, de lacrimi se și topesc... Plăcerea lecturii e de partea mea, evident! Crăciun fericit!

Mădălina, ultimele trei poezii postate de tine aici m-au impresionat prin puterea de concentrare a imaginilor în jurul unui sentiment poetic bine asimilat. Cu atât mai mult îmi place când încerci să dai contur unei idei integratoare, când îi oferi textului un anumit grad de autonomie, ca să zic așa, dându-i putere să existe separat și nu neapărat în cadrul unui sistem ciclic. Este și motivul pentru care îmi place mai ales acest poem („fara sa ma indur”). Cel puțin 4 versuri din cele șapte sunt fascinante: „chiar si ezitarea e un drum insirat intre coastele mele”, „ma rog de timp sa se regaseasca fara frica pe pielea mea”, „dar aservirea la zile, la nopti si la ani”, „ma voi pierde in masinaria fantasta a visului tau”... Mă întreb însă dacă nu cumva expresia „sa ma indure inca o data / acolo unde pot sa infloresc” este mult prea simplistă pe lângă adevărata încărcătură a poemului. Și încă ceva: am observat că poemul se citește într-o continuitate firească imediat după celălalt poem („Moment de candoare”) încât ar fi putut fi un singur text. Mai ales că este vorba de aceiași idee: „din vis in vis liniile unui orizont tarziu / se aseaza peste pometii zilei”.
Mulțumesc pentru plăcerea de a discuta despre poezie! La mulți ani!

Mădălina, imaginează-ți că descoperi undeva acest poem, poate sub alt nume.

„Salinitatea mării crește .
Gunoiul din jurul meu mă dezgustă.
Opresc ceașca de cafea în loc, sorb din aer lichidul pământiu.
Unde mi-e umbrela verde?
Să nu mă scuipe pe păr lăcustele gri.
Unde-mi sunt bocancii ? ca să nu ating pământul roșu.
I-am scris o scrisoare pe o rolă de hârtie igienică.
De-acum va fi un whole new level for us.
Vom mesteca frunze de cola împreună.
Foamea de informații va trece.
Vom uita gustul dulce și amar al gumei de plastic.
Vom fi aborigenii ideali în pădurile tropicale ale orașului (ale \"deșerturilor de piatră\").
Da...suntem oameni cu pietrele-n piept
ce respiră prin pământ, calcă pe apă și beau aerul vieții
fără formă,
fără gust.

Apa curge încet în cadă. Mă spăl. Îmi spăl păcatele.
De-ar fi așa ușor: un simplu proces fizic.
Confuzia ce mă stăpânește și inconștiența vieții reale mă țin căptușită în ace de croitorie.
Acele care-mi țin pielea strânsă de peretele de lut din paravanul bunicii.
The bottom of the ocean she dwells.... „

Nu ți se pare că toată istorioara descrisă de tine până în momentul în care se coagulează acest țesut vibrant, dar și după, e doar o modalitate de a tatona terenul? Robotul și celelalte s-ar putea să fi fost o pistă falsă. Intuitiv mergeai, bănuiesc, spre aceste mărturisiri... Sper să nu fie cu supărare. Mi-a făcut plăcere să medităm oarecum împreună.