Nicolae Popa

Îmi place de mor acest finalul amărui:

\"voi fi piatra deasupra căreia

alții
își vor odihni
capul
spunerea
murăturile\"

Liliana,

Textul se încheie așa:
\"Și nu vom lăsa pe nimeni să intre în viața noastră.\"
Bine, dar deja am intrat noi în viața voastră, noi, cititorii. Liliana, e u text bine scris, trăit cu cu o intensitate moderată pentru a ne ține cu sufletul la gură. Am numai două observații, de care nu e neapărat să ții seama, însă nu pot să nu ți le spun.
1. \"Ne-am obișnuit tare unul cu altul.\" Făr \"tare\".
și
2. \"fruct exotic din care ajung pe la noi\". Ar suna mai fiersc \"dintre (sau din) cele care ajun pe la noi\".

Felicitări! Am impresia că e ceva care se înscrie într-un ciclu foarte viu și original cu secvența despre căutatul banilor pe trum și cu aproape celebra ta păpușă, care probabil acum este foarte invidioasă pe Lulu că ai scos-o pe Poezie-ro. Ce-ar fi să o afuci și ea pe W. aici?

N-am mai reușit să mă prefac că citesc. Am decupat cu foarfeca un fragment dintr-un articol pe care l-am crezut potrivit să fie reprodus în jurnal. (De fapt, toate ziarele sunt pline de asemenea articole și, mai mult, toate seamănă între ele. Nu e deloc firesc, cum crede Dionisie, ci, dimpotrivă, suspect. Limba de lemn reacționează prompt și uniformizează spiritul, dar mă tem că este folosită și ca o subtilă bătaie de joc, am spus înfierbântat. „Cum?” s-a mirat Dionisie. Păi, uita așa, ăștia copiază unul după altul, reducând întregul sistem la zero. „E o teorie fără noimă, m-a pus la punct Dionisie, mestecând harnic lemnul scobitorii pe care apoi a scuipat-o departe, printre tufișurile de trandafiri ai aleii).
Iritată de fâșâitul hârtiei hărțuite, Lona a întors capul. E încă palidă, și ochii goi, fără altă expresie, mă fixează. Nu mai are nici un farmec, am gândit dezamăgit. Sunt aproape convins că ea însăși trăiește același sentiment al compromisului acceptat tacit. Am zâmbit stingherit.

Adina,
Pentru mine, cel care citeșe, pur și simlu citește și se delectează în fața monitorului, totul sfârșete aici:
\"cetate
și-n unghere
ultimul tunet de-anotimp\"
În rest, în spațiul imens al celorlate opt-nouă cuvinte - aflu niște explicații scriitoricești.

E doar o părere, fără consecinte pre grave, sper, în domeniul alchimiei scrisului.

Oana,
Am foast oarecum debusolat de aceste rânduri, care m-au și scos în afara oricărei arii de interpretare:

\"Un pas în față, mai mulți înapoi
și privirea tot înainte,
mai poticnit, mai repezit,
cu sufletul ștergând pe jos praful
cu întoarceri pe alt drum în minte,
adunând sacadat
tot mai multe ființe în tine,
de ieri, de nicăieri...\"

ca să revin la viața cea de toate zilele în clipa când am citit acest fragment profund poematic din biografia ta:

\"În prezent: asistent social
la Centrul de Primire în Regim de Urgență
a Copilului Maltratat Tg-Jiu
și membră în Comisia de Evaluare a
persoanelor cu handicap - Gorj.\"


În fine, acest fragment este cu atât mai mult unul de excepție:

\"Un alt pas înainte,
un uriaș salt peste ce este
și uite-ți bătăturile de la picioare,
mărgele îți sunt la gât.\"

Cu adevărat, file din suflete!

Anisoara,
Părerea mea e că acestui text (indiscutabil - poem) îi este cotraindicat orice final prevăzut cu poantă. E un text dens, mozaicat, care îți împrăștie cutele a mirării aproape la fiece vers. Totul e neobișnuit, tonic, original până în punctul în care intervine ultimul vers și-ți smulge covorul de sub picioare și nu mai ții minte ce ai citit mai înaite. Deși, mai înainte fierul toporului \"se căznea / sa taie obrazul-nroșit al lemnului, insetat de dorul lunii.\" Viziune de poet autentic.

Oricum, plăcerea lecturii rămâne de partea mea. Plăcerea scrisului, evident, îți aparține.

Amalia,
Ceva foare pe scurt, mai ales că oriucum totul trece: este fascinant ceea ce spuneți. Îmi vine să sar din literatură și să le recit celor dragi aceaste rânduri:

\"E târziu, pământul cere odihnă
apune vara fetelor mele
monocotiledonate,
Liliaceele flori vor să moară
Oare de ce nu le pot opri?\"

Rătăcinile pivotante ar trebui să fie mai atente față de soarta rădăcinilor fasciculante, întinse oarecum mai pe suprafața soluliul. Deși, în definitiv, pivotantele și fasciculantele sunt toate o apă și-un pământ. Voi mai trece cu mare nerăbdare pe aici!

Acest titlu impune din start o anumită atmosferă, face oarecum previzibile toate mișcările, împrăștie misterul atât de halucinant și palpabil al primelor versuri, indică locul acțiunii și astefel finalul (\"aruncă-le și spală-te în baia comunală\") reconfirmă niște acțiuni logice cunoscute deja.

Mihai,
Te tot citesc și mă simt tot mai rușinat de anii când îmi imaginam că poezia este gura care vorbește. Poezia este mereu „numai gura care tremură”.

Superbă imagine:
„oamenii sunt fluturi care zboară de foarte multe ori
în lumina răului care arde în ei”, însă oarecum diferită de restul poemului și legându-se, totuși, ca intensitate ideatică și vizuală cu:
„răsucindu-le
ca pe un fir de mărțișor sau ca pe-o amintire închisă”.
Trec pe aici mult mai des, fără să-mi anunț prezența, apreciindu-ți sobrietatea discursului.
Și voi tot trece.

Liliana,
Ca să revin la aceeași problemă (a mea, a cititorului) despre textele din care străbate ceva atât de personal încât simt imediat nevoia de a face un pas înapoi, jenat, ca cineva în plus nimerit într-un spațiu privat. Poate că și acest text vine din zona respectivă, a necazurilor STRICT personale, însă de data asta îmi dai anumite șanse, mă simt necesar aici, simt că am dreptul să mai și interpretez câte ceva, apare o încărcătură ce se vrea descifrată, parcă mă simt chemat să descifrez câte ceva pe aici („să zică: ce minte minunată! / Și toată ziua o tratez așa: / cu o bucurie programată din oficiu.”). Metafora te scoate, și mă scoate, de data asta din sectorul privat, ca să nu zic al sentimentelor private, pentru că, oricum, ceva străin „mănîncă din mine / ca un om sălbatic.”. Rămânem și în continuare în zona echivocului suprarealist-realist: „să îmbrac pe nevăzute / ceasul și zîmbetul / să nu-și dea nimeni seama / ce noapte am avut.”. Mai mult decât atât, căutările în zona nimicului, dacă îmi dai voie să inversez, confirmă, de fapt, căutările în zona spiritului. Apropo, mi-a plăcut foarte mult și partea a doua a textului de ieri, net superioară primei părți. Sigur că pentru poezia de astăzi ai merita o stea. Însă există și aici niște rigori peste care nu pot trece: „zîmbetul / ca oricine a merge pe alături”. Ce e cu acest „a”, poate „ar”, sau „va”? Găsesc descurajant de declarativ și începutul: „Mi-am închis anii / într-o idee fixă:” Iar acel „înainte de toate” nu-și are nici o continuitate firească... Oricum bucuria mea nu e programatică din oficiu, ci chiar pe adevăratelea, citindu-te și tot recitindu-te.

Uau! Alina, în ce dată suntem azi? 21 noiembrie 2006. Voi ține minte această zi... de fapt, această seară de toamnă!

Dacă n-ar exista poezia, oare am mai înțelege vreodată ce înseamnă tristețea?
Ela, numai gânduri bune!

Mulțan. Încerc să țin cont de toate părerile, inclusiv și de părerile mele. Este extraordinar că trecerea pe lângă și prin text nu ține doar o singură zi. O toamnă și mai plăcută pe ultima sută de metri!

Bravo ADINA!

Viorel,
Mă bucur și eu că ne-am găsit. Iar faptul că ne-am întâlnit acolo, în \"atelierul\"-anticameră mi se pare normal, dat fiindcă mulți din noi prea ocolim anticamera. Mă și gândesc dacă nu cumva editorii se mai și prefac uneori că n-ar înțelege valoarea unor versuri și le pun să facă anticameră. Dacă e vorba de o strategie (și cred că asta e)atunci - jos pălăria! Asta ne amintește că am fost și noi boboci și că să nu uităm să revenim din când în când pe aceleași coridoare cu începătorii. M-am bucurat în deosebi că astăzi a apărut și o STEA La Atelier - Alina Batâr pe Corina Ajder. Nu ți se pare senzațional? Să fim, așadar, un singur atelier, lăsând să treacă aceiași curenți prin anticameră și prin saloanele somptuoase. Să ne citim la toate nivelurile!

Tama,
În sfârșit, cineva îmi spune că nu aș mai fi lucit, previzibil, cu toate policoarele în ordine. Indiferent ce ai avut în vedere, partea cu delirul o iau ca pe un compliment.

Mădălina,
Voi încerca să atenuez cumva zenzația de negare a ceea mi-am propus să transmit, ținând cont de \"responsabilitățile aferente\". Mulțumesc pentru un comentariu atât de pertinent.
Porbabil va trebui să tot revin la el.

Dana,
Adevărul e că, în ciuda aparențelor, chiar nu mi-am dorit deloc să-i dau o încărcătură emoțională. E ceva elaborat de la care sper să râmână în cele din urmă niște urme, ca dovadă că am umblat pe la toate ușile căutând să mi se deschidă textul autentic. Mulțumesc. Oricând bucuros de trecerea ta.

Un text straniu. Savuros și foarte bine scris. Între ironie și constatări grave, între disperare ca formă a resemnării și grotesc:
\"gândindu-se la moartea unei mutre
sub bolta viselor festive.\"

Personajul copil-moșneag este cât se poate de autentic, e o splendoare de om.
Felicitări.

Cornelia Claudia,
Adevărat, valoarea unei poeziei include și „efectul”. Însă nimic mai trecător decât efectul, acesta încadrându-se mai curând în stilul epigramistic. Preocupările mele țin mai mult de zona inexprimabilului. Poezia nu ar mai fi pentru nimeni o taină dacă nu ar conține cantități uriașe de „inexprimabil”. Apropo, e ca și „de nepovestitul” în proză. Eu am și tipărit un volum de „povestiri de nepovestit”. Nu putem separa în poeziile noastre „versurile cu efect” de versurile prin care doar încercăm să spunem, la modul intuitiv, ceva ce nu se lasă decât foarte greu formulat și transmis prin scris. Dacă e să revenim la textul de mai sus, în ciuda pasajului cu efect citat de Mihai, pentru mine mult mai important este să transmit ce am de transmis prin Acesta:

\"și ușa la baie se închide împinsă ușor
de același oftat oarecum obișnuit pentru o casă din care
în cele din urmă toți vom pleca rând pe rând,
dacă nu cumva cineva pleacă încet-încet de pe-acum,
dacă nu cumva toți am și plecat demult\"

Restul e spectacol. Aici însă domnește \"inexprimabilul\" în care se ascunde ceva care mă neliniștește.

Îți mulțumesc pentru \"utilitatea mesajului\"!

Bine, Mihai, dar eu nu admit sub nici o formă contradicția în textele mele. Nu admit contradicția nici de dragul efectului și nici de dragul unei, așa zis, imagini mai clare. Or, tu îmi propui prin fragmentul citat următoarea contradicție:
1. \"aud noapte de noapte ușa la baie ș.a.m.d\"
și
2. \"iar dușul acesta fierbinte are grijă să spele noapte de noapte / absențele noastre tot mai reci\"

Dacă aș fi absent, cum aș putea să aud?

Părerea mea e că poezia e la fel ca și fructele care ne deranjează uneori enorm că au sâmburi, sâmburi pe care trebuie să-i mai și scuipăm. O, dacă măslinele ar fi fără sâmburi! Însă, asta e! Textele mele au și sâmburi, au și coajă, uneori trebuie să mai și cojești, să mai și scuipi, ca să le poți înghiți.

Îți mulțumesc din toată inima că mi-ai dat prilejul acestei explicații.