Nicolae Popa

Trezirea de a doua zi, de regulă, e o întoarcere în înnoptare, atunci cînd nu se mai simte o a doua zi.

Mai ales că:
„celelalte ființe nu sunt treze „.

Mai ales că:
precum spui, „meseria mea este să curăț zidurile”

Mai ales dacă:
„le hrănesc, le iau dimineața de mână
le înalț cât mai sus să nu se înnegrească
dacă adaug și iluzii rangul îmi crește”

Mai ales dacă vă, atenție la virgulă!:
„călătoriile în tine le fac pe furiș
nici tu nu îți dai seama
pe care ușă intru și pe care ies”

Mai ales că:
„muribunzii de la intrarea în castel
mi le-au dat de pomană”

Aprecieri! Inclusiv pentru context literar!

Dincolo de formularea \"câteva grupe de poeți clujeni și din țară\" e o mare bucurie să aflu că poetul Adrian Alui Gheorghe nu vegetează, doar scriind, scriindu-se întru scrierea tuturor. Adrian Alui Gheorghe e un poem deosebit, cel puțin pentru cei care i-au citit cărțile. De fapum, pe lîngă Arel Dumitrașcu, Radu Florescu, Gelu Dorian, Daniel Corbu, Acosmei, Cassian Maria Spiridon, și alți poeți foarte buni & Vasile Baghiu, Ion Cristofor, Mircea Petean, Traian Ștef, Adina Ungur, totul e doldora de poezie pe aici și peste tot. Mă alătur acestui articol cu această stea, inclusiv pentru a accentua importanța apariției unei antologii. Orice apariție, cu atît mai mult a unei antologii, este antologică! Stea!

...cât un semicer te ferește(!) de priviri indiscrete

iar ceea ce atârnă sub pleoape nu sunt lacrimi
e sare rămasă de la micul dejun

\"urmează-mă în umbră / ești un vers impur lăsat pe trotuar prea devreme / ești o ceață grăbită cu un ochi de roșu /
care vorbește despre prea multele zile de ieri / răsucit îți caut respirația și ea se lovește de mine / ascuțită până la sânge\"...

Nu am prea multe argumente... Poemul e memorabil, ca să nu zic antologic...
Plăcerea trecerii pe aici îmi aparține!

Trebuie să recunosc, mi-a venit ideea unui trup camuflat de schelet. La fel cum ziua ta e camuflată de stele. Dacă ar fi să scriu acest poem, nu aș uita să ți-l datorez, și să ți-l și dedic, ție, Adela, deoarece tot ce e acoperit de schelet e acoperit și de stele! Mă gîndesc și la o cafea gonflabilă, din moment ce totul este gonflabil. Asta ar mai rămînea, să fie și degetele care apucă cafeaua la fel de gonflabile precum cafeaua. În fine,
„să își ia zborul toate
inclusiv schelele
pe care le vedeam
dintre toți
ceilalți
doar eu”

Aprecieri!

îmi înfig capul în umărul tău pînă te doare.
o divinitate desenează.
un sfert din mine sub inimă.
și te doare toată chestia asta.
mănînc zăpadă sunt foarte elegantă
lasă-mă goală și aiurea
acest om
umblă în el cu o femeie care iubește

... am trecut prin acest poem. Mi-au sărit în față și am detectat în bezna nopții doar semnele/insemnele fluorescente:
mă voi simți ca o linie albă continuă.
îmi voi amorți simțurile.
tu vei conduce excesiv de prudent cu toate farurile aprinse.
.vei semnaliza întâmplările depășirile trecerile.
STOP!
voi fi doar eu corabia în tot largul.

\"palide tăceri
în ceasuri întrerupte
de muzică...\"

Ceasurile \"întrerupte /de muzică...\" copmpletează perfect \"clipe curse din ore\" și ne tot face să trecem peste \"tăcerile muzicii\"... Profunzimi delicate.

Din partea mea - aprecieri!

\"timpul a înghețat, părea o felie de tort
mușcată din toate părțile.
evenimentele se roteau haotic,
până și taxiul care îl închiriaseră
pentru a jefui împreună puțină fericire
făcuse pană.\"

\"e momentul cel mai groaznic,
să vrei, să poți, să ai motive,
dar simți cum personajul ăla malefic,
care apare în cel mai neoportun moment să stopeze fericirea pe bandă rulantă
a cuplurilor din filmele americane,
ți-a tras preșul de sub picioare.\"

Așadar,mototol!

Jos mîinile!
Jos mîinile. domnule poet!
Că dacă le ții sus, nu iese mototol!

\"acum se spune că e primăvară dar e de fapt
o tăcere mai verde\"

Uneori căderea în păcat e la fel ca și căderea în vers. Nici nu știi cînd și cum ai căzut. Dar ai căzut!
Felicitări!

Recunosc, nu suport sintagma „resturi de pâine”... Pâinea poate avea fărîmături, săzicem, sau coajă, sau călcîi, dar nu resturi. Singurul produs alimentar (fie de proviniență animală sau vegetală) care nu poate avea „resturi” este pîinea....
Dar ce frumos e aici, fără resturi:
„se rotesc în jurul nostru într-un dans straniu
de parcă abia ieșite din mâna lui dumnezeu
sunt năucite de propriile lor aripi
și de neașteptata putință de a zbura”
Apropo, uneori se întîmplă să ai o carte gata scrisă și să nu-i găsești titlul. Uite un titlu super/fain, cu se zice în ziua de azi: „printre prieteni și păsări”
Felicitări!

nu \"zahoo.com\"
Evident, \"yahoo.com\"

Laura,
Nu pot să-ți spun aici în cîteva cuvinte de ce-mi place f.m. poemul acesta al tău. Poate că m-a luat pe sus curățenia peștilor, motivată de tine, prin:
„curbați spre cer într-o secundă
ei știu că cerul atingea cândva aripile și solzii lor
odată cu potopul”
Știu, peștii tac, însă nu aveam pînă acum la îndemînă această comparație:
„fără glas e glasul lor
când sfârâie în tigaie”
Știm atît de puține lucruri despre pești, abia dacă ne amintim că peștele a fost primul simbol creștin, tu precizînd că „N-au lână, dar au aripi”... Ce bine spus: lîna, fie ea și de aur, trage la pămînt, aripile, fie ele și gelatinoase, trag în sus...
Mi-ar plăcea să am adresa ta de la oficiul poștal pentru a-ți trimite romanul meu „Avionul mirosea a pește”, roman ce urmează să apară pînă la sfîrșitul anului și datorat inclusiv site-ului nostru, drept care te rog să-mi trimiți adresa pe e-mail: nikarabia +coada de maimuță + zahoo.com. Cu multe urări de bine!

...de revoltă patriotică:

\"Mi-am ieșit din Patrie,
e 1 Decembrie și plouă
la Marea Neagră.
De ziua Patriei
ne ținem fiecare
cu mâna de umbrelă.
Nu am văzut nici o umbrelă tricoloră
strecurându-se pe străzile reci și pustii.
Distanțele dintre oameni,
ca niște hărtoape cu aspect prăpăstios,
povestesc ceva despre
Limba Română
ce ar trebui să facă descifrabilă
comunicarea politică
dintre acei care fac legile
și acei care suportă cu stoicism
efectul acestora...
Stoicismul lehamitei
aflat aproape sub pragul de interes
față de tot și toate...
Steagul pe care îl ridicam
în mijlocul curții s-a decolart.
Nicăeri nu se vând steaguri,
patriotismul nu se află în top
și apoi capitalul comercianților
niciodată nu crește
din marfa rămasă în stoc.\"

Capitala moldovenilor este Iași. Chișinăuul, precum bine se știe pe plan local și internațional, este capitala Republicii Moldova. Frate Cornel Ștefan, a-i urî pe moldoveni \"pentru limba lor\", care nu-i decît limba română, ar însemna să-i urăști pe Miron Costin, Ureche, Asachi, Conache, Alexandri, Creangă, Eminescu, Mateevici, Topârceanu, Sadoveanu, Gr. Vieru, Aurel Dumitrașcu, Em. Galaicu-Păun, ca să trec doar așa, pe deasupra ultimelor dicționare ale scriitorilor români...

În rest, poemul tău are apucături de poem bun: incită, provoacă, testează, debusolează („urăsc dimineața în care se trezește și prostul / și poetul /și românul”), frapează (urăsc inginerii care scriu poezii / și psihologii care nu se bărbieresc”), face mintea trează („îi urăsc pe cei care nu știu decât să muncească /iar noaptea / nu știu decât să sforăie printre betoane și sfinți”), ba chiar și detronează („îi urăsc pe țigani pentru că știu să fure / spre deosebire de români care știu să tacă”), ca să nu mai zic, virgulă, că ameliorează: „urăsc figura lor de stil” Deci, cam asta era. Oricum, sînt chestii reparabile. Te asigur!

Radun,
Părerea mea e că acesta este cel mai bun text al tău. Din cele citite de mine, evident. Se remarcă o maturitate a scrisului și un fel de a stăpîni discursul în limitele mesajului și ideilor aduse în prim-plan. S-ar putea să fiu oarecum părtinitor, recunosc, și asta fiindcă momentan sînt pe o fază a poemelor cap-coadă, integre și integrante ca mesaj, scrise întru limpezire și nu invers. Dincolo de preferințe personale, țin să remarc, drept argument pentru stea, următoarele secvențe:
„pe un colț de foaie / un autograf neterminat / au rămas doar sforile / împletite printre degete ca niște / liane subțiri și lungi /coborate până în talpa pământului”
„să sfâșie roșul catifelat al cortinei / în spate o scenă ninsă cu praf / cavernele din lemnul podelei / ascund tăcerea unei oglinzi sparte / care trosnește sub povara tălpilor mele”
Și finalul absolut delirant prin profunzimea sa:
„păpușarul a mușcat demult / lemnul coșciugului / luând cu el misterul / sforilor trase.”

Stea!

Ecaterina,
Descopăr aici un suflu nou în scrisul tău. Îmi place larghețea discursului, diversitatea senzorială, îndrăzneala de a apropia imagini oarecum incompatibile (cînd pașii albi se mișcă pe fundalul / cerului / nimic nu mă adastă), stările de trecere spre altundeva...
„în ultimul val pierdut
o să-mi îngrop iubirea

visez”

Aprecieri!

Alberto,
Cred că poemul e foarte fain, cum se zice de la o vreme, însă doar pînă la:
„nu dădea semne că și-ar mai reveni vreodată”. În continuare e ca și cum ai strica jucărica. În continuare demontezi un ceas care a funcționat perfect. Mă rog, e doar o părere.

Maria,
Știi cum e? Mă simt provocat. Totul în acest text e făcut să mă zadăre:
„într-o dimineață de toamnă, la ieșirea din curte am intrat în poveste.”
„și vezi și tu ce spun oamenii care cad în cascade de poveste…”
„Să-ți fie visul ca visarea și atingerea-mi ca marea...”
„Eu chiar am dormit în povestea asta,”
F.f. Numai că am tot așteptat povestea.
Fie, a fost povestea așteptărilor.

Radmila,
Îmi vorbești cu atîta duioșie și coparticipare despre acest poem încît, zău, îți simt capul culcat pe umărul meu. Hai că-am zis-o! Oricum, dacă le punem pe toate cap la cap ajungem să avem grijă și de capetele noastre. Uf, dimineață am uitat să mă bărbieresc!

Onorat de apreciere! Mulțam și pentru \"să\".