nica mădălina

leonard și cu scuze pentru cea care a postat acest text,
păi aici cică literatura încercăm să o palpăm, împungem, chiar nimerim, de e posibil.
vibrație în acel sens spuneam.
era de la sine înțeles.
că altfel îmi pun voal pe față și îmi șoptesc una, alta, ascult muzică, sar coarda, mă pup sau mai știu și eu ce fac. tot pentru vibrație, numai că de alt gen și cu altă sursă.
iubirea e totul, literatura însă e o formă specifică de a spune și despre iubire, fără să se reducă la ea.
cam așa. acum tac.

e un text prost, da, care deci spune mai multe decât orice reușită. asta într-o \"economie a evoluției\", chit că sună urât.
numai că, într-adevăr, pluralitatea de opinii ajută și mai mult.
deci eu doar spuneam o opinie. în raport de anumite criterii, pe care le punctai.
ceva care să vibreze, ceva care să vibreze, ceva care să vibreze. asta îmi repet eu una.
dar probabil cer prea mult.

ideea era că textele sunt chestiuni vii, nu în sens organicist. altfel nu s-ar mai încerca în ele despre viață să se spună. sau dacă, nu ar fi credibile )și nu mă refer la vreun credibil care să fie redus la rațional). dar depinde și de ce înțelegem prin viață, deci de un individualism al concepțiilor.
voalul alb, țesut din amintiri, șoapta sunt valide într-un sistem. ce spuneam eu e ca pentru mine una acest sistem nu se mișcă. și nici nu stă cât măcar să sugereze că există vreun resort viu în spate.
căci a sta nu înseamnă imobilism.

nu e vorba de mode, e vorba de privarea mesajului da capacitatea de a capta, prin aceea că e formulat flasc, fără vlagă și insistent fără vlagă.

primele trei strofe nu se leagă deloc cu restul și între ele cam greu, orișicât.
par așezate pentru a aduce vorba despre scris și atât. ca să fie. plus de_di acela.
de la tv încolo devine un textuleț. scâncit, ce-i drept.
și auuu, auuu, au, și hecăreee și românizarea și silabisirea.
cam multe trucurri.
și substanța? riscă sufocarea, aia cred că face.

e mai echilibrat între cele două puncte, nu le-aș spune chiar extreme, deși voi accentua aspectul lor nu până la capăt ochei, între care pendulezi prin texte. anume o stufoșenie viril-teribilistă din textele ample, unde e prezent un demonstrativ nu știu cât asumat (al capacității de construcție, al inteligenței și posibilității de metaforizare în sens de trecere dincolo, chiar de poetizare), repectiv reducerea la versuri foarte puține și riscant simple.
fiind astfel, iese și o construcție mai pe picioarele ei și nu pe picioarele unui performance de dragul performance-ului.
acestea fiind spuse intuitiv și fără raportare la criterii juste sau imuabile sau, ferească cine ne-o feri, Criterii, ci spuse bref, deși nu exclusiv intuitiv, mai zic așa: pe mine ca lector nu mă interesează dacă a fost travaliu în spatele unui text sau vreun efort alchimic, dacă vine din terapie cu sinele sau din elan demiurgic sau altele asemenea. deci importă să nu văd tot ceea ce am scris în prima frază. abia atunci textul acaparează.
deci mă interesează, și asta am mai zis-o și nu știu, iarăși, dacă e vreun criteriu de luat în seamă, ca textul să fie un spațiu cu timpul său și alte coordonate, de formă și mesaj, care să nu-mi permită să văd, prin multiple recitiri, intențiile din spatele lui sau imaginea omului din spatele lui, aplecat cu o anume motivație egoistă pe care încearcă să o redea.
adică să îmi transmită, la niveluri diferite, printr-o voce a lui, un mesaj estetic în primul rând, distinct de personalitatea autorului. și nu e paradoxal, căci stilul nu se reduce la personalitate și nici la formă, cred.
acesta îmi spune, ca să nu mă mai lungesc, că aici nu e un act narcisiac prin raportare la autor, deși e o auto-portretizare, ci un act narcisiac prin raportare la nevoia estetică de a zice \"uite cum e lumea, uite cum realmente anumite resorturi ale ei, taine sau netaine, pot fi avansate și ție, lectorule\".
și e mai bine așa, mai onest față de text, în primul rând.
sper că nu am diluat sau circularizat excesiv prin ce am tastat.

mă bucur să aud. și desigur alegerile rămân personale, ca și opiniile. dar iată, odată întâmplate, se relaxează plămânii. și mă gândesc că așa e rost de acceptare mai amplă, nu însă în sens de simplă tolerare. e bine când se rămâne la a vedea că discutăm despre texte aici și respectăm felul în care fiecare alege să se miște.
e mai mult vârf de ac în genul ăsta de spunere, cam asta. și parcă spune mai mult.

zic că nu e rea descotorosirea aceasta de prin ultimele texte de insistența mai veche și dezabuzantă asupra construcției gen însăilare de imagini, suprapunere de frânturi abstractizante, deși plastice.
deci nu rea optarea pentru încercarea de a capta imediatitatea fără să dea în ahtială după autenticism sec, rup de orice dioncolo al momentului captat.
e sigur ceva ce mișcă. mai suplu și de preferat. pentru mine una, ca lector, să fim bine înțeleși. și ca să evit riscul stârnirii de sensibilicoșenie egolatră.

nu e deloc cu bănat, dar deloc. acuși știi și cum e zâmbetul :)
iar personajul acesta poet să-și inventeze o viață, să nu o facă alții, și să și-o trăiască. poate ne scrii tot tu despre el, înfipt și decis, că nu îl va face asta antipatic. dimpotrivă. doar mai ferm, așa.

dap, are culoare și timbru de povestioară care ascunde gravitatea și chiar absurdul sub spunerea când zglobie, când aproape mămoasă, dar care se menține deasupra, cât să nu fie prea implicată. mă gândeam eu însă cum ar fi să citesc și să ascult despre poetul furios care iese din colivie de tot și care nu-și mai reprimă furia sub tot soiul de îndeletniciri înțelepte. dar mai aștept, ce să fac.
(și apoi, mulțam parcă e ham, mulțu sună ghiduș și pișicher ca zâmbetul ce mai mereu îl însoțește. nu e deci o modă, doar o alegere personală)

o mai mare aerisire grație scurtării discursului, pe sistem concentrare și nu lăsare în afară. ceea ce mie îmi pare semn de mișcare, scuturare de riscul insistenței pe formule ale spunerii.
oricum, o spontaneitate care se poate remarca din succesiunea, în text, a fragmentelor enunțiative (nu yzic curgere, se tot zice asta mereu).
cu ce nu mă împac, deși e asumat, în context, caracterul de cvasiclișeu sau, în fine, de expresie la care se face apel deseori, este acel \"vegetație luxuriantă\". cred că ironia și încăpătorul pe care le conține puteau cumva fi punctate mai în acord cu timbrul întregului text, așadar mai personalizat, dar detașat și impactant.

știu că folosii, pentru accentuare și claritate.
era doar o propunere, deci fără imperativitate, nici vocativ.
acum, pricepusem concentrarea multiplicității interpretărilor în chiar cuvântul împricinat, dar zău, deși nu insist, efectul e mai degrabă de poticnire.
șansele, șansele, șansele-sss, cum nu.

uh uh, cum sună magnolia îi. adică este ce are? e prea deschis, are sonoritate prea veselă sau de ce e repudiat pentru nesuferitul ăsta cocoșat, acest îi?
care îi strică toată șmecheria construcției, prin impactul sonor și vizual aiurea de care, iată, tot zic, ba mai dă să măsluiască și ideea, prin ambiguitatea prea pe care o introduce, putând fi văzut și ca pronume.

aș fi introdus definirea aceea a bărbaților altfel. astfel formulată, ea rupe textul, adică nu se încadrează în el, e un trosc mai degrabă decât o compenentă a ansamblului (plus că prin ea însăși e cam emfatică). pentru că toate celelalte strofe se leagă fie prin alegerea verbului pers a doua la începutul lor, respectiv a acelui suspin, tot verb, deși la pers întâi, fie prin ideea riscului.

de la jumătate încolo m-a cucerit, mai exact de la te înnoiesc încolo. pentru că nu e moale deloc, deși sensibil, și asta, ca să duc șirul explicitării mai departe, întrucât alege simplitatea fixării cadrului și o la fel de simplă imagine pe care o redă cel puțin binar (prin călcâi, respectiv gură).
asta dinamizează și întărește, echilibrând cu poate prea emotivul intro și cu mai des folosita idee a hainelor de sărbătoare din prima parte.

spații după semnele de punctuație și atenție la diacritice (de pildă, la început acel lâsâ în loc de lăsă)

fără scuze, căci am zis autoironic, atât. eu despre mine, neinsinuând că celălalt din dialog despre mine. și mi le asum, ca pe orice condiționare care mă strânge, dincolo de aceea că mă ajută, în calitatea lor de acumulări inevitabile.
de acord cu tensiunea aceea, însă, o remarcasem, de aceea spuneam de dualitate și dualități reperabile ideatic, semantic (mai lesne decât la nivel de arhitectură pur sintactică a textului, unde cele două cuvinte împricinate introduceau o sucire prea accentuată, chiar dacă falsă sucire) în text. ceva ce semăna a contradicție internă sursă de mișcare. ceea ce nu contrazice posibilitatea aplicării și a altor straturi de abordare, căci nu e vorba de incompatibilități. dar nici de eclectism excesiv, care să dea în flu.
gataca, mă oprii, deși textul rămâne pentru mine una deschis. ceea ce e frumos, aș spune.

footnote iarăși, atunci - nu teologic, se întâmplă ca d\'acquino să fi fost teolog, de aceea am invocat joyce, în ciuda, da, a educației lui iezuite la origini.
mă refeream la criterii posibile, anume de unitate, armonie și așa mai departe.
era deci teleologic.
firește că pot avea în ochi stive de bârne.
ce mi-a plăcut mie aici era taman că s-a ajuns, iată, la genul acesta de precizări, care sunt, pentru mine una, un punct în care mă așez și reconsider și revăd și mă reconving și renuanțez.
căci vreo unanimitate în ce privește criteriile esteticului nu cred să se obțină vreodată, cel puțin nu până la apocalipsă, ca să revenim la teologic.
cât despre obiectiv, nu îl accept decât ca legat de un obiect, iar subiectivul în sensul de legat de subiect. căci ajungem altfel iar la lucrul în sine și la criticism kantian, criticabil și el, că tot invocași raționalismul.
bucuroasă de schimbul acesta, oricum. :)

dacă e mai puțin și nu mai mult retorică, eu nu pot răspunde decât în ce privește observațiile mele și teoriile cărora ele pot fi subscrise, chit că ele sunt rezultantă a influențelor multiple (căci, nu-i așa, individul nu e deplin autonom la niciun nivel). anume că ce încercasem era ca pornind de la textul acesta și neuitând că el e în discuție aici, lansând niște nade (nu din intenția de lansare și atât) era să se iște nu explicitări care să fure textului niște merite, ci care să-i potențeze anumite valențe. un alt exemplu, mai mult sau mai puțin retoric, ar fi accentuarea, în textul de față, a opoziției mai degrabă behavioristice decât naturale om-animal și sugerarea dacă nu a transcenderii ei sau a adâncirii, măcar a necesității reluării ei în seamă din cât mai multe colțuri.
acum închid și eu paranteza, chit că de zis, după cum știut, tot sunt, atunci când textul permite asta. cu scuze pentru insistență.

nici chip de supărare. eu făceam observația aceea în linia unei mai vechi (deși nu foarte vechi) puneri de acord asupra faptului că dispui de resurse discursive ce ar putea accentua o anume forță a tonului, chiar a simbolurilor, atunci când se optează pentru menținerea lor în discursul în cauză.
dar firește că nu toate textele merg către același rezultat și oricum nu pe aceleași căi. eu la tine prefer (iar preferințele mele sunt doar preferințe, nu presiuni sau altceva de gen) momentele în care se simplifică și se adaugă duritate spunerii. atunci energia e mai percutantă.