nica mădălina

o exprimare greoaie, poate datprită topicii nefirești și nu vintage.
răsturnată, ar da niște fluiditate.
apoi, la nivel de mesaj, e un text simplu. dar nu suficient de susținut prin imagistică.
din aceste cauze nu pare altceva decât o frază decupată ca să mai aducă a poezie.
căci și ritmul șchiopătează consistent.

dar a fi sigur de o opinie nu e lipsă de flexibilitate.
așa cum atunci când remarc ceva ce consider bun sau frumos sau și bun, și frumos, în vreun text, spun și argumentez.
ca și la textele din pagina aceasta de autor, de altfel.
să convenim, simplu, că nu vedem lucrurile după aceleași criterii. că nu ne suprapunem în opinii.
și vă rog nu mai invocați la tot pasul calitatea de editor. am mai precizat în ce calitate am spus despre text.
zi bună. și texte mai libere nu ar strica.

am opinat ca lector. nu ca editor. nu ca și critic literar, căci, atenție mare, surpriză mare, secret știut de oricine, nu sunt așa ceva.
unde ați văzut acțiune editorială?
am făcut vreo acțiune editorială mai sus?
cam confundați planurile.
hai să spun în alte cuvinte ce am zis despre text și în primul comentariu.
discursul acestui text este forțat, ponosit, nu echilibrează concretețea cu închipuitul, introduce abstracțiuni prea multe pentru un text scurt, nu are cursivitate, căci lianții dintre strofe sunt în aer.
așadar îi lipsesc coerența și vocea.
acum am fost mai aproape de ceea ce dvs. cereți?
plus că dacă îmi arătați dvs. un critic literar în subsolul acestui text, eu îl pap. așa, manierată.
că tot ați zis, manierist text, dap.

iar atunci când un text vă este refuzat pentru corectură, faceți corectura pe acel text, cu opțiunea editare.
nu repostați textul, un duplicat al lui.
așa ați făcut cu acest \"rece\".
duplicatul ajunge, conform regulamentului, în pagina de autor.
atenție pe viitor.

acest text este extrem de slab.
nu îi reușește nici vocea adolescentină a admoratoarei încinse, nici vocea adultului care a asimilat tehnologicul și regresul ontologic pe care acesta îl presupune.
la nivel de limbaj, este de o banalitate înfiorătoare, alternată cu alambicăciuni tentând modernul.
efectul de tânguire nu are nimic să treacă dincolo de frontierele personalului.
și, ca lector, îmi zic: \"la ce bun acest text? ce captează el în afara unor chestiuțe intime ale cuiva, spuse stângaci și diluat?\"

ce text patetic și plin de șabloane!
pași mereu străini, asta se tot repetă de secole. fluturii, deși efemeride, sunt aduși etern în discurs, așa, pur și simplu, fără vreo încercare de a scoate și altceva din simbolistica lor. apoi moliile, evident! căci dacă sunt fluturi, de ce nu și molii?
și, surpriză, chiar în jurul becului!
plus folosirea cam sucită a verbelor, mai ales în prima parte.
acest text se poate sintetiza așa: te îneci în cafea precum un fluture, stau și ascult moliile, de ce nu vii, de ce nu vii, de ce nu te întorci la mine?
restul e umplutură.

între metafore ca urechelnițe sau cercei, în fine, și metafizici am eu impresia că se pierde orice pic de credibilitate a tandreții sau a verunui sentiment care aici s-ar încerca a fi redat.
exercițiu: a se spune cuiva \"iubitule, îmi prinzi metafore la urechi, mă tund că așa vrea metafizica mea, dar merg prin ploaie pavlovian și îți amintești de rosalinda?\". și să vedem ce reacție are.
și scuze că am tradus mai direct ceva ce aici e poetizat atât de mult încât nu rămâne decât zaharisirea de pe fundul borcanului.

este într-adevăr altfel, cu un timbru pe cât de înăbușit, pe atât de asumat și molcom, ca derulare. ceea ce, în mare parte, lasă impresia unei situări auctoriale deasupra stării de conștiință redate.
bucățile mele preferate sunt însă cele anterioare inserției și ultima strofă, pentru că acolo este mai transparentă doza de implicare în discurs, care contrabalansează situarea de care spuneam anterior.
mai mult, le prefer stilistic, pentru dinamism, concizie, precizie și plasticitate.

se vedea și din textele precedente că se întâmplă o eliberare de spunerea frântă prin imagini puțin credibile, abstractizante, lipite artificial și repetitive (care sufocau textele mai vechi).
iar aici și acum, discursul acesta aș spune intimist, pentru că are o adresabilitate bine construită, de care se ține cap-coadă (linia eu-tu) și un timbru onest devine mult mai credibil, palpabil, inteligibil. viu.
se mișcă. sparge niște conveții de stil ale propriului autor. se limpezește și câștigă în greutate prin topică, prin cursivitate, prin jucăușul alternanței pe care o introduc slash-urile.
iar la nivel imagisitic, mizează pe o plasticitate care susține ideea, nu o mai împinge în față pentru ea însăși, astfel încât să țină departe lectorul.
aici textul ia de cot și plimbă.
mai știu așa, că deși periabil (mă refer la heringi, sunt cam din altă lume), că deși lălâu (nu lălâi), deși \"mi-ar plăcea\", deși indiferent față de cum să facă mai bine trecerile de la o strofă la alta, textul acesta se ține pe sine pentru că e tânăr, fără să fie superficial. pentru că izbucnește, nu stă să meșterească.

tradiționalist ca metodă (poate și pentru că face parte dintr-un ansamblu mai vast și deci mai constrângător în ce privește arhitectura abordării), ceea ce nu dăunează argumentării, textul vine, ca de obieci, ca sursă strog de informație, bine sedimentată, procesată și chiar valorizată, în ciuda extinderii în zone delicate, precum pectoralii filosofiei.
dar ce spun aici sunt generalități.
ca să fiu deci mai puțin generică, mi-ar fi plăcut ca expunerea să fi optat, ca structurare și formă, atât cât îi permit variabilele tematicii, să fie mai performance, mai semn de spectacol ea însăși, decât semn de text, pentru a exemplifica și mai adâncit, de ce nu și mai vioi, ideea pe care o susține.

uitasem acest semn de încurajare a unei asemenea limpeziri a discursului. ce renunță la nuanțe didacticiste și intelectualizante, la expuneri stridente, riscând intrarea într-o zonă semantică pretențioasă. cea care sare coarda deasupra frontierei dintre maturitatea care a înțeles lucruri, prin forța împrejurărilor, și lipsa maturității, în care sensul lucrurilor este doar simțit. mult mai simplu și deci mai liber.
dar odată intrat în acea zonă, comunicarea nu are decât de câștigat, astfel și textul, dincolo de preferințele stilistice sau alte gusturi ale vreunui lector sau altul.

da, are doza necesară de tandrețe, jucăușenie și inocență. poate fiindcă vocea auctorială nu se mai plasează deasupra lucrurilor pe care le expune, ci printre ele, dar fără să le afecteze mersul, fără să devină sfătoasă. așadar o implicare elegantă, ce lasă liberă, în final, și unda de tristețe neluată în tragic.
genele întredeschise mi-au părut că alunecă pe cărări prea bătute (mă refer la expresie și nu la sugestia pe care o conține), de aceea și strofa trei îmi pare că iese puțin din discurs. nu ostentativ, însă.

gramatical și în context, \"se alege\" reprezintă o formă impersonală, neutră a lui \"a alege\"
nu o diateză reflexivă.
cât timp aleg să nu folosesc nici \"tu alegi\", nici \"dvs. alegeți\", fiindu-mi peste mână.
dar zău că dacă se alege o linie e bine să se meargă pe ea.

dacă tot se alege folosirea semnelor de punctuație, atunci virgulă înainte de cât și.
la fel și la însă.

încă e o anume camuflare, ceva care seamănă a tremurici, a ceva teamă, umană de altfel, în tonul poemului. dar ea dispare în strofa ultimă, din fericire.
da, fermitate sporită în ultima vreme.
cum o fi discursul când fermitatea va deveni deplină? (și cu privire la acest deplin, îmi permit să citez ceva drag mie, nu din vreun poet, ci dintr-o trupă. și anume -- freedom is by no means free. plus -- limitless within our limitations)

hm, sunt ițiri faine în discursul acesta.
gen se vor teme mai mult de genetică decât de hazard.
plus osatura, blajină și clară.
poate prea insistent-simetrică, să zic astfel. prea atentă cumva să păstreze linia.
eliberată de asta, ar ieși ceva cu laturi ferme.
da, da.

mie mi-ar plăcea să îmi pui odată toate aceste diapozitive.
și să văd filmul întreg.
știu că am mai zis.
dar abia atunci mi-aș da seama câtă repetitivitate și câtă adâncire e în texte.
așa, luate unul câte unul, fragmentar, deci, la un moment dat se suprapun. par unul și același mereu. fără nuanțe.
și e păcat, pentru că albnegrul ce le susține stăruie fain, ca un țiuit, așa.

bun, și calvino ce făcea? însferțea?
puhoi prea de cantitățuri și fracțiuni pe aici.
dar are un fir nițel epic.
și ceva imaginație.
puse la treabă și nu învârtite în cerc ar scoate ceva.

cred că e prima dată când las acest gen de comentariu și aleg asta pentru că mai jos sunt versuri cu care eu rămân pentru că ele spun direct și intim și deschid fără să încerce musai asta. e acel gen de cuvinte pe care le spui simplu oricui.

așadar

ștefan a luat cârpa de praf
a stors-o până au ieșit raze de soare

și-a deschis inima la primul nasture
a așezat-o lângă el pe bancă în parc
să nu îi mai joace darabana în piept

s-a pus pe așteptat

de atunci nu l-a mai văzut nimeni
oamenii au început chiar să sape gropi
ca broboanele de transpirație

și inima îi creștea fără drojdie
nebăgată în seamă

de fabulele crase nu m-aș atinge deloc, îmi par miezul întregului discurs experimental. au o coagulare absolut indiferentă față de eventualul impact asupra lectorului. de aceea și farmec.
plus că răstoarnă întreaga perspectivă, raportul \"bază - inserții\" din cadrul textului. adică ele sunt baza, culmea, și strofele înconjurătoare doar niște inserții.
în rest, cred că în special prima strofă (la partea numismatică) și cea de a doua (la mijloc, la valoarea nutrițională) sunt pigulibile, chiar dacă e vorba de experimentare aici. pentru că au taman acele zone în care se spune pretențios, chiar prețios și greoi și care astfel produc staze plus impresia de artificios, de elaborare căutată.
complet discordante cu fluența fabulelor și cu sarcasmul ferm al părții finale.
dincolo de acestea, spuse cam generic, de fapt chiar datorită și nu din cauza lor, îmi pare că textul merită discuții. eventual răsuciri.