ziua cea din urmă

Mara își aprinde încă o țigară, îl privește sec, în ochii ei nu se vedeau scântei sau dorințe. Poate că începutul fusese brusc și ea așteptase mai mult, sau poate că nu putea înțelege de ce el îi furase cu atâta ușurință primul sărut, prima noapte. Nu-și putea accepta slăbiciunea față de omul din fața ei, cum nu putea explica nesiguranța care i se încolăcea pe trup atunci când simțea că el e aproape așa cum e acum. Nu tremura, nu lăsa emoțiile să-i conducă bătăile inimii, se răcea față de el și de toți, nimic nu-i trăda ura sau iubirea. Un chip împietrit, pe care unii îl considerau frumos. Unii cu nimic diferiți de el. Ea își repeta în minte cât de inutil a fost totul și cât de inutil a rămas, cum el nu putea schimba nicio secundă, tot ce urma îi era absolut indiferent. Știa cum îl văzuse în fereastră, știa că el va rămâne poza veche, că el va rătăci pe bănci pierdute unde îndrăgostiți întârziați se îmbrățisează și-și promit universuri. Știa prea mult încă și-ar fi vrut să uite tot, să fugă iar, să-și arunce cărțile în rucsac, să-și desfacă părul până îi va acoperi fața și urmele, să… dispară ca un abur, ca o poveste neterminată. Și totuși rămânea pe loc în așteptarea revelației iubind înăuntru, în ea, poate pentru ultima oară. Rămânea pe loc, așa împietrită dorindu-și ca el să nu mai știe nimic despre ei. În fața durerii rămânea surprinsă, privindu-l pe omul acela mare, nu ca pe o umbră într-un asfințit timpuriu, nu ca pe un soare între nori ci mai degrabă ca pe o picătură de ploaie ce semăna cu lacrima și care stătea suspendată în aerul îngroșat și plin de fum. O uimea modul în care lipsa ei devenea necesară și iminentă atât ei cât și celor din jur. Dar cel mai puternic era surprinsă de trecerea ei inutilă pe lângă viața lor, trecere care nu mișcase decât efemer evidențele. Cu toate astea nu putea să creadă în iubirea lui pentru ea, putea accepta compromisul, resemnarea însă iubirea nu. Lucrurile îi erau cunoscute înaintea oricărui fapt, acele intuiții premergătoare eșecului făceau o legătură firească între trecut și viitor, între ceea ce trăise și ceea ce o va sfârși. Rămânea imobilă în fața declinului, a umanului și a morții. Camuflată în fața iertării nu-și absolvă memoria de nicio vină. Regretul o va defini irevocabil.