nica mădălina

las și eu o stea portocalie aici, pentru că sper ca urmele baletistului să aibă și această culoare. și să se adune din ele o coajă suficientă în care să încapă, cu vremea, și toate celelalte fructe ce vor mai fi, pe lângă acest volum.

mă bucur mult.

nu știu ce se întâmplă și nici nu importă, poate, cât timp, în ce privește textele tale, observ de la o vreme o linie moartă, pe care plutesc firimituri prin care constați și afirmi, dar care nu leagă nicio idee, niciun mesaj, nicio emoție. ce să mai zic de a produce o schismă sau măcar un mic cutremur în urma lecturii.
nu știu în ce zonă ai intrat sau în ce perioadă, însă nu merge așa. eu am lecturat acest text de trei ori înainte să decid să las semn. și, precum la foarte multe ale tale din ultimele luni, nu am rămas decât cu amintirea faptului că e încadrat la explicite. atât.
și e păcat.

nu dețin soluții, dar știu că respiratul face bine. cu scuze dacă am fost prea directă și nu am menajat orgolii.

mi-am cules o poezioară frumoasă de aici.
și folosesc diminutivele pentru a îndulci puțin faptul că m-a mișcat prin tristețea lucidă. cum altfel, însă?

pe lângă noi trec oameni

e atâta aglomerație în liniștea noastră
și atâta regăsire în pierdere

un cerșetor își numără bănuții
lipiți pe oasele palmei

iată, când scrii despre ce trăiești tu iese nu doar un text cinstit față de tine în primul rând, ci și un text prin care poți comunica mai bine cu cei ce citesc. și nu mă refer doar la nivelul afectiv.
mai depinde apoi și de cum se vor așeza toate în cine scrie, adică în tine. sper că nu telegrafic sau doar constatator. căci minusurile acestui text (îmi pare necesar să spun și despre asta) eu una aici le văd, în tendința ca pe alocuri să se transforme într-un șir de adnotări.

de ce nu mai simplul și mai firescul, în context, gură la gură? dacă textul tot pledează pentru naturalețe...aș elimina privind deformat și parcă, sunt prea explicative, zici că e declamată de la catedră ideea din partea aceea a textului, ceea ce iarăși nu merge cu naturalețea pentru care pledează.
la fel și cu \"ne ferim de invazia naturii\".

(sperând să n-apară de două ori, căci au fost probleme cu netul între timp, redau ce apucasem să răspund și n-a apucat să intre)

monica, am încercat doar să dau de înțeles, și nu să dezvolt, pentru că s-ar fi transformat din încercare de cronică în comentariu pe textul lui caraman. or, pe cât am putut, m-am ferit să pic în capcana asta, oricât de atractivă. de aceea am preferat inserții gen textul este, de fapt, un \"despre voi numai de mine\".

mai mult, textul însuși chiar ar fi putut fi despre relația despre care spui, dar, din punctul meu de vedere, a eșuat într-o aglomerație prin care să se arate iscusința în a construi postmodernist un discurs. și atât.

astfel că să dezvolt eu pe marginea acelei relații ar fi fost să mă îndepărtez de la ce anume textul a oferit.

și să fi teoretizat eu ar fi însemnat să combat excesele teoretizante din text (căci abundă, chiar dacă sunt formulate, uneori, ciuntit, și nu eliptic) cu, într-un fel, aceeași monedă. altă capcană, în opinia mea.

mulțumesc de trecere, mi-a prins bine.

dacă prima parte nu rupe deloc cu stilul cu care ne-au obișnuit textele tale încadrate ca poezie (și mă refer la topică și la alegrea elementelor prin care se încheagă descrierea, cu toate planurile ei), le remarc pe ultimele două, conclusivele, pentru turnura pe care o marchează, grație formulării, în cadrul întregului, neieșind, însă, din el.
le prefer pe ele pentru că sunt ca o izbitură frontală (deși pregătită, anunțată, de cele anterioare), scuturată de mici ajutoare date cititorului și de exersarea măiestriei descriptive. și, așa fiind (concentrate, adică), pentru mine una încapsulează mai mult mesaj. și mai multă atmosferă, culmea, decât precedentele.

tare mult mi-a plăcut strofa întâi, după care am remarcat o sucire de ton nu tocmai fericită, căci are ceva sentențios și excesiv de grav.
ce spun este că formularea din restul strofelor ar fi putut păstra tonul din prima, mai ales cât timp finalul releagă cu începutul.

am citit și celălalt text.
ambele îmi spun că e rost de ceva prospețime pe aici, dincolo de tendințe (sper că și nepăsătoare în ce le privește). și de aceea de urmărit.

iar textul acesta mi-a plăcut în ciuda finalului brusc și a faptului că partea de mijloc putea fi mai îngrijită la nivel de topică. și poate chiar mai lungă.
oricum, e o poveste de leagăn, dar cu ritmul unui cântec, într-adevăr.
mi-au plăcut și rimele, \"voit involuntare\".

e o atmosferă între lumi aici. și asta pentru mine una e de bine.

a, și cred că e fie mult prea lung, fie mult prelung. prealung, scris împreunat, e tras de păr, chiar și în acest context.

m-a amuzat, iar ca exercițiu, nu e rău. deși rândul cu punga nu l-aș vedea, pare că e pus să mai fie un rând în plus, acolo.

respirările tale ar merge strânse într-un volumaș (oricât nu-mi plac diminutivele în ocazii dintr-acestea, nu am găsit alt termen, dar te asigur că nu are nuanță peiorativă), în care textele să fie acompaniate fie de fotografii alb-negru, fie de niște desene în egală măsură alb-negru.
dar așa, netransformate în vizuale, să nu se intersecteze, ci doar să se alăture, iar între ele să fie și respirațiile. o pagină cu text, una cu foto sau desen corespondent și tot așa.

nu e ceva inovator, dar m-am gândit să-ți spun, căci poate te-ai gândit și tu. și pentru că recitindu-ți respăirările de până acum, cred că merită și că sunt mulți care, asaltați de literatura contorsionată ce se publică în zilele noastre, s-ar bucura de fix ceea ce propui: un respiro.

scuze, nu m-am referit la text.

văd textul încheiat la \"drumul se-nfundă\". pentru că restul e subînțeles în chiar actul de a spune care este mirosul dragostei. și, din cauza asta, sfârșitul diluează.

și e păcat de concretețea limpede și telegrafică de până acolo.
cred că este bine evitat riscul ca simplitatea să alunece în simplism.

și am apreciat economia de mijloace, alegerea imaginilor, pline de firesc. în ton cu ideea de fetiță și băiețel, de copii la plimbare printr-o bucată de viață, înainte să fie pervertiți prin vârstă (în linia asta, repet că finalul sparge, pentru că vine cu voce de adult).

acord steaua pentru încurajare. cred că textul ăsta poate deschide o linie de exploatat. chiar dacă nu este una spectaculoasă, fertilă poate fi.

și mai ales pentru că e o evoluție, față de textele anterioare. ceea ce responsabilizează. și sunt curioasă de cum se va manifesta asta.

era să uit: poate se mai elimină din gerunzii, sunt semne de neglijență, căci pot fi evitate într-un text scurt.

oricum am învârtit, chiar și cu ocazia relecturii, nu înțeleg repetarea căpșorului, îmi pare o eroare de redactare.

dincolo de sentențiozitatea pe care o dau formulările cu numai, nimeni, niciodată (ce mi-e însă familiară), e un text în regulă, cu atmosferă. cam brusc inserat sentimentul, căci până acolo era vorba doar de senzații.

contrazic: cele mai frumoase flori invizibile le-am primit eu, alături de niște kinder bueno. și erau atât de cele mai frumoase și atât de cele mai invizibile, încât am văzut omul din spatele lor. pe loc.
cu alte cuvinte, mulțumesc că, prin finalul ăsta, mi-ai reamintit de un moment al meu. și cu asta textul și-a făcut treaba, în ce privește cel puțin un cititor.

poate mai multă simplitate în titlu...
poate fără ascendente...
înțeleg că poate și descreșterea e văzută ca o creștere, însă, chiar și așa, cred că e de preferat ca asta să rezulte din text (în asta i-ar consta reușita, în opinia mea), decât să fie anunțat în titlu printr-o exprimare pretențioasă ce strică din frumusețe.

aș folosi peste tot aceeași formă de viitor, astfel încât la are să-ți sclipească aș folosi îți va sclipi. pentru coerență.

scrisesem un comentariu pe care l-am pierdut.
încerc să-l reiau, însă.

spuneam că și eu tot ca o poezii pentru copii o văd. mai bine spus, și pentru copii.
din perspectiva asta vin să susțin. pentru că este aici o muzică molcomă, potrivită oricărei vârste biologice și, implicit, și celor mai verzi. din fericire. o muzică în care sunt îmbrăcate sensuri despre lucruri la care fie ne gândim cu prea multă sfâșiere, fie în tăcere prea multă.
și nostalgia în care am plonjat după lectură nu se datorează doar ritmului și curățeniei lexicale, ci mai ales alegerii cuibului ca vehicul imagistic pentru rostire.
o nostalgie nedăunătoare, precum aceea din orice lucru profund care nu uită de înalt.

eu ziceam de alt titlu, pentru că e poezie, și nu poem. de asta.
știu, însă, că titlul \"poezie\" sună cum sună și este cum este. și că, de ceva ani, cei care scriu tot pun \"poem\" ca titlu, în lipsă de unul.

de acord cu privea un cal alb, fără la. eliminarea lui la acolo nu distruge corespondența cu prima strofă.

între timp văd că s-a mai schimbat un pic, oricum. sunt curioasă dacă va căpăta, tot cu timpul, și alt titlu.