nica mădălina

parca daca ar fi fost ceva mai subtila, efectul taios ar fi avut, culmea, de castigat. stiu ca stiti la ce ma refer, chiar daca, la ora asta, nu mi reuseste mie sa ma exprim foarte clar.

in rest, mi a amintit de filmul magnolia, in care la final chiar ploua cu broaste.

hop si eu cu offtopicul:


pffffffff, in caz ca.

si am uitat, deseori uit...

am uitat sa zic de titlu. adica ma intreb de ce nu e in romana. textul nu are nimic in el (pe fond, ca atmosfera, ca limbaj samd) care sa trimita la spiritul anglo-saxon sau american, incat sa se justifice titlul in englez.

am citit si textul precedent, care, pieptanat un pic, e clar de prima pagina, si nu de atelier. spune ceva mai multe decat nu putine texte care nu ajung la atelier.

cat despre textul asta, pentru ca si el e periabil, eu il vad asa:

fata asta mi-a spus
că știe ea pe cineva
o betonieră cu iubire

aștept sunt singur
de când ultima ceartă
s-a stins cu tot cu femeia
pe care nu o mai

fără dar și poate
nu dorm nopțile
și mor încet
sub cearcăne mov
ca tenișii tăi.

am eliminat indragostirea, deja e iubire mai jos, ambele sunt exces, devin sirop prea sirop, am eliminat golul din piept, acre e cliseu, mai ales in context

am eliminat explicatia care lungea inutil acolo, la cearta si l-am eliminat pe iubeam, pentru a lasa acolo o suspendare si pentru a evita repetarea iubirii, care sufoca, intr-un text asa scurt

ioar post negru la capitolul fericire e pretios, e de catedra, e de eseu paseist, asa, ca ton

scriu adevar e emfaza inutila, de asta am eliminat

si e inutila pentru ca sfarsitul e frumos, simplu, are imagine, adica fixeaza, intr-adevar, ceva

nu e chiar rau textul.

eu pentru asta vreau sa citesc cartea, pentru ca vreau sa vad daca este doar un amanunt sau daca tine de fundament, daca este accident sau nu:

mă îneacă tristețea o înec și eu pe ea sîntem doi înecați într-un singur trup

pentru ca aici e cautatea unitatii prin dualitate, ceea ce... dar sa nu elaboram teorii, mai bine.

felicitari pentru volum! sper sa-i fac ocazia sa descopar de cate stele este pentru mine, cititor. si atunci o sa revin.

apoi, despre notele de lectura de aici: le as vedea paragrafate, sa fie mai usor de fixat ideile despre ce sta scris in carte. sunt multe, multe citate, se pare ca exemplul e considerat mai important ca ideea pe care o sustine, insa e bine ca nu lipsesc si ideile.

per total, informeaza suscitand interes (vai, ce sablon am folosit!), ceea ce nu e rau deloc.

asa ceva este, de fapt, o performanta: am citit cateva texte si in toate gasesc aceleasi cuvinte, in permutari diferite, incercand sa spuna lucruri diferite, dar care spun acelasi lucru la nesfarsit: obscurantism de prima linie, idei vagi si fara noima.

dar sa nu disper, probabil nu criteriul calitativ trebuie aplicat, nu?

uitasem sa atrag atentia asupra folosirii cuvantului falanster fara sa fi fost inteles sensul doctrinei lui fourier, care foloseste termenul pentru a desemna un proiect de organizare a traiului in comun.

se intampla sa fi facut obiectul preocuparilor mele, sa fi reluat recent, la purecat, sustinerile lui fourier, astfel ca spun asa:

falansterul era exact invers, in cadrul lui se intampla exact fericirea, asa cum o vedea fourier. adica un spatiu in care organizarea muncii si a vietii se facea dupa principiul pasiunilor spontane, date de la providenta si deci bune prin natura lor, sursa de fericire, si nu de nefericire, cum se spune aici, in aceasta \"reflectie\" aflata complet pe langa.

nu dezvolt, nu e cazul.

ce spun e ca ar fi fost ceva daca termenul ar fi fost folosit cu simt de raspundere, si nu aruncat asa, anapoda.

Non-încrederea în travaliul spiritului ce-și încordează intelectul destinzându-se prin eliberarea gândurilor, generează reacții psihice adverse cu influențe nefaste psihedelice creând non-fericirea în fază incipientă


eu sunt nefericita, dar in niciun caz nu resimt influente psihedelice. si ca mine, cred ca multi altii.

astfel ca o atare maxima nu enunta un adevar general. este cel mult o fraza care atesta pretentia de a folosi cat mai multe cuvinte pompoase, fara a le fi asimilat sensul. si fara a lua in considerare obscuritatea si ridicolul asocierii lor.

astfel ca ma intreb iar, de ce prima pagina?

sa fim intelesi, mai toate frazele puse sub numele de reflectii pot fi date ca exemplu in sensul a ceea ce am spus. am ales-o pe cea pe care am ales-o pentru ca mi-a sarit in ochi mai cu foc.

nu este eseu, este un gen nou, desi neliterar: cat mai multe substantive pretentioase la unloc, in fraza lungi de te fac sa sforai, cu o topica simplista, dar burdusita de lexeme...

si aici ma intreb cum poate o asa scriere sa stea pe prima pagina de eseuri, alaturi de altele, ale altor autori, care macar se straduiesc sa spuna ceva, sa faca o punte intre abstract si concret, sa dezvolte un discurs coerent si graitor despre un subiect...

daca inteligenta, citez, crește dimensiunea intelectului și ne permite să acumulăm și să memorăm un volum mare de informații,

atunci sa ma mai mir?

si eu care credeam, ca multi altii, de altfel, ca a intelege nu inseamna a memora...

desi mai aerisit, in sensul ca nu aglomereaza incalcelile, le mai spatiaza, nici acest text nu este de prima pagina.

aceleasi zbateri inconsistente...

cu aceeasi amaraciune o zic, dar si cu ceva revolta.

avand in vedere ce am promis sa fac, intr-un alt comentariu la precedentul text al autorului, ma rezum aici sa spun un retoric \"Dumnezeule, iarasi?\", pentru ca a-mi reitera parerea, cu o eventuala adancire a argumentatiei, am observat deja, in repetate randuri, ca este inutil.

ma limitez, deci, la acest \"Dumnezeule, iarasi?\", adaugand doar \"si inca iarasi pe prima pagina...\".

cam atat.

va recomand calduros un dictionr filozofic, dim care veti afla ca dilectica este doar una dintre metodele filozofice.

apioi va recomand un dex, pentru proprietatea termenilor.

astfel ca va rog sa nu va permiteti, doar pentru ca nu aveti proprietatea termenilor, nici a celor din limbajul comun si nici a celor filozofici, desi emiteti pretentia ca scrieti inteligibil si filozofic despre filozofie, va rog deci sa nu va permiteti sa sustineti ca o parere argumentata si de buna credinta, dar care nu va menajeaza orgoliul, este o abatere de la drum, adica o aberatie.

va faceti de ras, insistand sa scrieti alambicaturi, imbarligaturi ce frizeaza ridicolul si absurdul, despre care considerati ca se sustin logic, filozofic si din alte puncte de vedere.

si cu asta am incheiat, caci am remarcat, de multa vereme deja, ca nimic nu va poate opri, nici macar constiinta actului de a scrie limped, rational si rezonabil, pe marginea unui subiect care cere rigoare - filozofia.

aici, da, am gresit eu, crezand ca se poate, totusi, remedia ceva in felul in care ignorati niste distinctii necesare cand scrieti, asa cum o faceti...

si cum nu vreau sa persist in greseala, nu pot decat sa va urez minte limepede, cand mai purcedeti la drum! si ceva cercetare intr-ale filozofiei. n-ar trebui sa fie atat de greu de facut...

dialectic, nu dialectiv, nu dialectix...
si
dezveleste

in continuare aberatie, cand aberatie inseamna, daca ne luam dupa etimologie, abaterea de la drumul corect.

substanța filozofiei este un amestec eterogen din materii create de spiritul speculativ și contemplativ, de eflorescențe de raționamente dialectice, de un compendiu de reflecții cu iridescențe gnomice care, totalizate, reflectă un crochiu filozofic.

nu orice rationament filozofic e dialectiv

iridiscente gnomice?

astea-s doar exemple... cat o tineti asa? o spun cu amaraciune, nu altfel. bateti campii si nu cu stil. incolaciti niste cuvinte, fara niciun fel de rigoare, pe fond, iar ca forma, aoleu si acolo...

sa-mi fie cu iertare, dar nu pot sa tac cand vad asa ceva. face rau filozofiei, serios. o pune intr-o lumina infricosatoare, lumina aceea care orbeste, deci nu develeste nimic.

nu este vorba de intensitatea unui gând
mai degrabă de intervalele
când abandonezi orice schemă
rămâi doar o cutie neagră
din care ar putea ieși o vioară
un iepure apucat de mănușile Lui
sau o săgeată crescând într-un măr putrezit

pentru că prima strofă ar putea face parte din alt text, nu e cazul ca strofa a doua, cu mult mai bună, să fie prezentată ca o explicație a unui gest, cel din prima strofă.

mai ales că această a doua strofă, ceva mai eliberată de explicativ (de aici și modificările pe care le-am sugerat), are imaginea aceea din final care chiar spune ceva, trimite mai departe și mai adânc și mai sus decât un eu în fața oglinzii, care, de altfel, e un loc prea comun (de mi-e permisă această exprimare).

mi-a plăcut partea cu care am rămas.


a, iar titlul... se simte, în formularea lui, cazna de a atrage atenția. poate unul mai simplu, de ce nu și mai scurt....

nu cred că orice tablou cu obiecte sau entități vorbitoare (și chiar comunicante, pe alocuri) și situații imposibil de a se întâmpla ca atare-n real poate fi considerat un wonderland, în sensul lumii minunilor din cartea cu pricina. așa că nu văd de ce e alice aici.

de aceea, iar asta mă bucură, eu rămân cu

nu eu sunt în mijlocul tuturor nenorocirilor
eu rătăcesc
în urmă rămâne abajurul înclinat pe noptiera mamei
și-un negru care cântă pe holul blocului
spală mirat podeaua de urme
și știe sigur
că se va mai întoarce

ma bucură pentru că de obicei la cine face tablouri de genul celor pe care le faci tu, uzând de elemente de genul celor la care apelezi tu (m-am gândit să nu spun, iarăși, \"tușe nu neapărat suprarealiste, dar trasate după o metodă suprarealistă\"), la cine dă drumul la elemente care, uneori, nici în \"logica\" textului nu se justifică altfel decât ca nevoie de a oferi gratuit imagini, în fine, înțelegi, sper, la asemenea oameni găsești rar, într-un text făcut cum încercam să spun că-mi pare acesta al tău, nu găsești, zic, o dezaglomerare și concentrare precum cea din strofa pe care o citai.

iar asta-mi spune mie că există undeva în tine și încrederea ta că mai puține imagini nu ar însemna a transmite mai puțin, a sugera mai puțin, a ascunde...

scuze pentru ditamai frăzoiul, sper să nu mă fi exprimat obscur.

sunt pe fugă, dar spun că ultimul vers strică tot, e ca un generic de film care dă numele celor responsabili de efectele speciale de altfel credibile din filmul nici horror, dar nici foarte departe de horror.

am mai remarcat stridențe, poate voi reveni. dar strofa cu viermii are un ceva simplu și bine condus, ceva din aerul epocii în care un anume francez îi tot pomenea prin texte. proportions gardées, firește. ce spun e că acolo e miezul textului, și ca idee, și ca fel de a construi, fără îmbârligări.

oof, ce client, ce client? eu sunt iubitor de lădițe, cu sau fără lăcățel, atâta tot ( :) )

așa nu. după să plec merge un spațium, acolo s-ar încheia un calup, o secvență;
apoi la dar, de pildă, alt calup, altă secvență

acum e la fel de greu de urmărit ca înainte..

(ideatic ideatic, dar știm că dacă ideea nu are și imagine... la asta mă refeream)

da, cred ca ar fi mai dinamic, decupat altfel. si s-ar crea spatiile de fixare, fara sa fure din ritm si din straturi. plus ca niste contrapunct, si nu doar suciri, nu ar strica.

asa, riscul e sa dea senzatia de invalmaseala in care miza se pierde.

nu sunt pentru simplitate ostentativa, pentru dare mura in gura, dar nici pentru turnarea totului intr o singura mare cutie, cum imi pare ca e acum.