Neagu Raluca

azi-noapte mi-a fost așa frig încât ți-am căutat brațele ca un orb am pipăit oasele singurătății și m-am cutremurat apoi cu inima, spășită adulterină, am aprins un foc mic și violet am deschis

nu avem curaj să strângem adevărul în brațe să-i spunem: prieten drag, te-am așteptat ca pe-o cană cu apă. hai să ne tragem de șireturi cu noaptea uite calea spre nicăieri s-o călcăm țanțoș

mă îngrop în plictis până la glezne nu-mi pot mișca degetele nici cât să bat un ritm cardiac scriu și literele se amestecă între ele parcă-s dislexică și parcă m-apucă un dor un dor sufocant cu

aștept cu un sac desfăcut la gură dă-mi Doamne și mie pere mălăiețe cum să te slăvesc pe stomacul gol? în noaptea coaptă îmi e bine îmi e cel mai bine. scriu cu mâinile stângi: dragă Tu,

simt cum un oraș se clădește în mine un oraș plin de ziduri peste care nici măcar tu nu poți trece și o clădire nouă apare după fiecare moment în care mi-am călcat dragostea sunt războaie aici

...și m-am lungit ca o girafă azi mă dureau ochii de cât privisem cerul în spatele căruia soarele era un neon la naiba sunt copilul enervant care vrea zăpadă zăpadăzăpadăzăpadă așa că am tras

în semiobscuritate îmi țes gânduri bune nu vreau să te judec ai stat cât de aproape ai putut doar sunt o viespe. singurătatea duduie deasupra imită soldați ca să îmi facă în ciudă /cine sunt

din inima zăpezii cresc trandafiri morți din trupul ei ne facem case și prieteni translucizi ar trebui să fim fericiți. ar trebui să fim stele căzătoare în părul unui uriaș. trăim dragostea mai

viața mea era o listă de cumpărături îmi aranjam camerele inimii totul trebuia să fie în perfectă ordine aveam câteva trofee mai mici și puteam dormi în mine liniștită până când totul s-a dat

suntem cu toții oamenii străzii iubirea devine tutun risipit pe asfalt sunt blasfemică, sunt o cobră capul meu din cărămidă nu te mai conține, doamne bărbatul acesta mă privește când cu milă,

să transform oamenii în statui și eu singura pasăre cântătoare singura pasăre pe care nu o va ucide decât ploaia visele trec și lasă în palmă urme de gheare sunt un animal hăituit de vânătorul

am văzut un infirm cânta la tobe cu picioarele bum bum inima lui ascunsă în degete alt om înghețat pe o bancă lângă câinele lui învelit caraghios cu un cojoc lacrimile nu pot topi

mama ascunde păpuși „sunteți mari nu vă mai trebuie” și le spânzură de grindă podul casei este un cimitir de jucării în care nu putem să plângem visez des cum cineva mă privește cu ochi

cineva mă strigă pe nume mă prefac că nu aud, și cu genunchii tremurători îmi aștept sentința. pielea ta alunecă printre degete. lumina soarelui mă sperie știu că florile de cireș ascund

e un balerin agățat de limba clopotului bătrânii fac multe cruci multe și dese ca să-i spele păcatul de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul Cel de sus. nimeni nu-l

1. despre iubire să nu scrie trădătorii ochii mici de bestie dezbrăcații de suflete, cei care își îngroapă onoarea în peșteri tapetate cu arginți. și tu iuda să știi că n-am fost dumnezeul

știu că uneori ai trânti cerul ai mușca din norii ăștia blestemați care aruncă frunzele din vârf cu picurile lor de metal ești prins în capcana păianjenilor te văd scuturându-ți gândurile de

am asistat odată la moartea cuiva un criminal om mi se pare stăteam cu fața spre el așteptam minunea morții să răsară din corpul strâns cu lanțuri în prelungirea brațelor. tăcea și

sunt uneori omul trist dintre aceia care aduc ploaia trag norii după mine ca pe zmeie până îi îndes deasupra ciocurilor și murmur cu pleoapele strânse să plouă să vă plouă am simțit picuri

într-o zi m-am trezit cu umbra lunii în privire patul era brusc prea mic să încapă tot sufletul meu evadase îl păstram în palme ca pe-o ofrandă m-am speriat cum nu se sperie omul în fața