Mos Ion Cristian

Din nou eu cu mine... Ce companie selectă! Noi doi, aceiași amici ursuzi... Ne bem tristețea din pahare de tablă, ruginite. În loc să scriu poezii de dragoste Pe podurile din Leiden, Îmi

Era o vreme când ne bucuram că nu ne-a demolat casa... Era vremea când întindeam masa sub drăgănel, lângă fâtână. Era o vreme când îmi doream ca bunicul Să-mi cumpere tricou și blugi de la

Trebuia să murim îmbrățișați Pe-o margine de lume Acolo unde apa, cînd obosește să curgă, Se desparte în baloane și levitează până când Copiii nedoriți de părinți, Când trec zburdalnici,

M-am așezat lângă Tine, Doamne... Uitasem cât de bine este să stăm împreună! Cu aceeași dragoste cu care bunica mă învelea când dormeam Tu m-ai dezvelit și m-ai trezit. Pe crucea ta simt

Până și trandafirii galbeni miros a tei În liniștea lunii, în galbenul lor, în tăcerea ei Doar dragostea noastră șoptește Volatile,

Des greșim și… murim Întrebarea incorectă în dialogul surzilor - Rotirea perpetuă a acului busolei, Strângerea buzei inferioare între dinți, Tristețea-n sărbătoare și dansul la necaz – Unde

Nu știam ce muzică asculta Eminescu Până am aflat că politicienii de pe Marte Au criticat atitudinea omologilor de pe Lună Referitoare la ozn-uri. Atunci am trăit drama ieșirii din

Emoția cuprinde nu doar o clipă spartă... Picioarele nu's stâlpi, Sunt doar proptele moi... Bunico, mi'e dor de'o rimă caldă! Văd alții doi Și'mi vine dor de noi.

Aș vrea să te vând pentru o clipă... M-am trezit zgribulit de fapte-ntâmplătoare. Lasă-mă să mă gândesc!... Sunt înfierbântat de vise Erai tu oare? Împărțit între gânduri, Șoapta strigă din

Și trebuie să recunosc Oricât de mult mă doare În van e revoluția Când nu are picioare. Nu înțeleg ce'i libertatea Românii care strigă tare. În van e revoluția Când n'are mâini, n'are

Te râd când cânt plâng Te doresc când cad mor Te vreau să apari când Te vreau să dispari și… Nu te râd că greșesc și… O conjuncție ne leagă dar Nu te mai nu pentru că… De la o vreme îmi place

Bufon, la masa mea îmi rumenesc obrajii între palme De ce atâta râcă între oameni simpli – mi se pare-un kitsch Și solitar încerc să mai înclin balanța, luând de colo și punând pe-aici... De ce

Am întrecut o sută de hiene În goana dupa prada de himere Și te-am avut într-un târziu Visând prin soarele cu dinți, Murind ca un erou, Ieșind din minți Găsesc sentimentul, Iubesc

Unde-ți sunt scândurile, Jucărie blestemată? Þi le-au furat ciobanii. Unde-ți sunt pânzele, Biet pescăruș rătăcit? Þi le-a furat Don Quijote... Unde-ți sunt armele, Corabie? Þi le-a

Păcat – când mă gândesc la tine Mă doare – păcat! Amintire – joc nebun de iele… Blestem, blestem, blestem… Din cartea blestemelor mele! Sortită să fie deșartă Urâtă, spurcată și rea mi-e

Iubesc în nebunie timpul ce se întoarce, Ador în nepăsare o clipă de mister, Trăiesc în feeria ce buzele îți toarce, Nefericit mă bucur de-o clipă în etern... Nevolnic și agale spre Răsărit

Simt un vid consternal în plămâni Și cortexul mi-e asanat de gândul că mâine, Sau poate chiar de azi mă voi căsători cu rana... Cine vrea să-mpartă cu mine comoara ? De demult am început să

Ruptu-s-au toate florile Grădinile's pustii Și'atâtea lumânări aprinse Și câți copii!.. Și eu pe'acolo.. Totul e aevea. Mulți oameni cunoscuți în jurul meu Atâtea lumânări aprinse.. Mă

Sunt un fluture fermecat de lampa ce-l va calcina Cum să exprim un cântec într-o floare? Cum să mă plâng? Și ce dacă mă doare? Nici nu mai știu ce veac mai e Nu vreau să stau! Să zbor mai

Atât de prost să fii să nici nu stii Că dragostea ce-ai așteptat Încă de când erai o țâră Și te jucai cu bețișorul prin țărână Nici n-a venit, Deci n-a plecat, Ci doar te-a

Mâine am plecat acasă!.. of... dor tâmpit... Păduri de suflete mă așteaptă-n prag. De-a dreptul inutil mi-ai închis ușa! Mi-e sufletul pasăre, jucăușă spre soarele divin. Și visul joacă în hora

Marea mi-e sufletul Și peștii gândurile... Repede, spre cer, pământ mă fac Plutesc spre centrul Pământului... Visez o stea cum mă îndrumă, Aevea văd și lumea mea. Repede mă întorc și realizez