Tort de grâu

Dacă privești multă vreme într-o prăpastie, prăpastia privește la rându-i în adâncul tău.

Friedrich Wilhelm Nietzche

Când ne-am îmbrățișat la asfințit

Se auzeau mieii.

Tu mi-ai acoperit urechile și ai tăcut.

Ca să mai rămână totuși ceva

Þi-ai imprimat primul zâmbet în paharul cu vin

Pe care-l păstrez și acum, expus,

Așa, spart,

În vitrina pieptului.

Iar când ai terminat tabloul,

Mânjită toată,

În loc să-l semnezi

Ai visat că mă îmbrățișezi de adio...

Așa m-am trezit cu o pată de vopsea roșie pe umăr

Același umăr pe care s-a rezemat cândva cerul pământiu al lumii noastre.

Mieii au tăcut. Acum cântă lebedele.

Să nu le mai auzi,

Lovești de-a surda toate clopotele lumii,

Ca furia sufletelor de copii nemainăscuți -

Se sparg.

Îngenunchiat în cioburi,

Eu te strâng tare de urechi

Cu brațele amputate de ghilotina aducerilor aminte.

Și anul acesta vom trece prin ziua morții noastre.