Morar Florin Teodor

ultimi vor fi cei dintâi nimeni nu crede asta pot cânta cocoșii de mii de ori suntem tributari bunului simț nu recunoaștem nimic din evidențe rerspectând docili buna educație de carton omule

greu poți satisface o femeie îmblânzitorul de lei știe asta dependentă de ființe ea ne naște ca pe întrebări a fi sau a nu fi ceva este putred în Danemarca dacă noi în vingătorii și

vezi tu iubito mereu mă gândesc la nemurire nefiind legat de timp sufletul meu merge mereu împotriva lui doar cu tine pot împărți orice un sfânt vorbea animalelor sau își trimitea discipoli

Lumini multicolore își poartă zborul dinspre cer către tine abisul are formele primilor zori căderea este chemare și pierdere dizolvare a atomilor treaptă cu treaptă mă dezintregrez în lumină

Mă întrebi de ce te iubesc pe tine ar trebui să inventez un moment cuantic să invoc sufletele pereche sau să îți descriu ce este săgeata lui cupidon dar prefer să tac și să las viu acest

Am avut o iubită dimineața își spăla fața cu rouă. Sictirit de apa ruginită de la chiuvetă, de parcă toamna ar veni pe conducte, eu nu mă pot spăla de coșmarurile nopții, îl tot visez pe

Dumnezeu numără lacrimile femeii din matematica lor se nasc norii furtună este sufletul ei ce se pogoară concentric peste maternități eu nu pot număra de suspine sunt parte din ea două

Așa sunt eu acum viața îmi merge dinainte ca boii la car amintirile îmi stau în spate aliniate ca sodații din primul război mondial numai eu acum și aici în no mans lands ciudat este că

Eu sunt născut o lacrimă niciodată contrariat de botezul în apă corpul meu este șaptezeci la sută lichid nu mă mir că beau vin mereu la prima întâlnire îmi plac ochii tăi iubito ca două ape

Ce viață aiurea parcă-mi plouă aș desena o altă viață pe fereastra mea fără să folosesc culori aș folosi cuvinte poliția îmi bate la ușă să îmi aresteze cuvintele mascații îmi asaltează

Nu știu de ce tăcerile sună a clopot sentimentele îmi bat în piept ca toaca doar eu mă rog încă unui zeu care tace dacă dumnezeu a murit îngerii mă mușcă de timpane ce nu te

Te privesc și ochii îmi devin brațe Vreau să mă apropii și picioarele mele Se fac un zâmbet desculț. Te ating și trupul tău se face lumină; Părul tău miroase a rouă și flori, Aerul dintre noi

Toate cuvintele dispăruseră un poet le aruncase în mare apa vieții devenise poezie iar cuvântul era adevăr scriu un poem de cuvinte lichide care curg din privirea mea opturată de valuri

Dimineața îmi căzuse-n privire noaptea îmi mai alerga prin sânge dorul de tine se făcuse rouă cuvintele mele crăpaseră zorii de zi doar teama era ascunsă la marginea noastră țipetele