Monica Mihaela Pop

azi nu voi scrie curând despre dragoste

apun deasupra caravane de îngeri miopi stoluri de oase răsar dedesubt în spatele inimii se ascunde ultima-mi zi ca un palisandru sortit prematur risipirii cum va fi nu-mi spune nimeni și când uneori

Stau pe marginea ploii, liniștită. Aud picăturile, le aud vâjâitul ușor spiralat al căderii, trecând pe lângă mine. De ce plouă? Nu-mi răspunde nimeni. Doar ploaia cade, monotonă ca un roman fără

Lasă! Acum e târziu! N-ai știut să mă citești, sau, poate, pur și simplu nu ai vrut. Oricum, în locul meu îți rămâne o copie fidelă, autentificată, pe proprie răspundere, conformă cu originalul. Cea

Norică-San, să te întreb eu ceva (degeaba-i lauzi clanului blazonul): Te-am scos din minți iar de la gheață seva Și vrei acum să-ți dezmorțești pistonul?

îmbrățișarea încă mă mai doare absența ta mă rupe în fâșii dar toate-aceste răni usturătoare tu niciodată n-ai să le mai știi. n-ai să mai știi nici plânsu-mi, nici iubirea, surâsu-mi

- Hai să delirăm! – mi-ai zis. Da! Hai să delirăm în săruturi și în cuvinte rostite șoptit printre gene, în pași albi de vals, în fire de dor împletite la tâmple! Hai să ne deșirăm în noi până la

Într-o zi voi trece, prin mine, Dincolo. Îmi voi înveșmânta trupul, din timp, în rochia albă de moar, sufletul mi-l voi strecura încet în sandalele moi, împletite din ultima ploaie, părul

Cum treci tăcut, spre ultimul spectacol Din stagiunea toamnei tale, jur Că-n palme ți-am citit acel oracol Ce-l profeți cândva un zeu mahmur. Nu ai nici bani la tine, nici păcate, Numai pe

Atât de fragile sunt încât uneori mi-e teamă să le strig prea tare. Mărgele neprețuite, mi le înșir pe degete în șoapte călduțe, dar numai până când într-o ireversibilă trecere, îmi

croim din carnea iernii statui timpul ne vrea gheață lumea ne vrea abur ecoul nu ne vrea țipătul eu liniștea asta moare de dorul cuvintelor tu amândoi ducem pe umeri crucea vieții

rupem în dinți tăceri expirate între noi nu mai e nimic nici măcar tu nici măcar eu noi suntem fructul iubirea asta născută ca o aripă roșie ca un măr jumătate roșu jumătate piele de șarpe dar eu

La capetele nopții se leagănă din stele Șiraguri, încâlcite de mâini misterioase, Becisnic, luna plină se cerne prin perdele Podeaua semănând-o cu puncte luminoase. Cu sufletele-ntinse,

cad între maluri de cruci capetele unei lumi inegal retezate îngerii scormonesc cu unghiile morminte după aripi uitate sufletelor tocmite prea devreme țărânei pământul își smulge înciudat

ne furișăm mereu printre aceleași întâmplări, aceiași pași ne caută, gri separat, umbra pipăim din când în când amintiri cu dublă identitate ale tale în dreapta, sfidător de

Am aripi si zbor! Voi deschideti-mi ceruri Si dati-mi albastrul, sa-l port calator, Lasati-mi copacii, sa-i scutur de doruri Si-aduceti-mi raul, sa-l fac iar izvor. Am aripi si zbor! Voi pastrati-mi

Se spune că-n mediul rural Nu se găsește mai nimic Când, magazinu-universal E tot un mall, însă mai mic. 8 aprilie 2003

noaptea moare de grija dimineții ploaia îi calcă pe urme cazon ca și cum picăturile ar defila de nebune între marginile unei zile pierdută deja e o liniște vulgară între noi așteptăm

S-au așezat în jurul meu, turcește, Din π în π, pe cercuri luminoase, Două duzini de gânduri mătăsoase Prinzându-mă-ntre ele ca-ntr-un clește. Fumându-și narghileaua temporală Mă strâng

sub cumpăna fântânii drumul își cântă molcom neodihna nani na nani na mai e mult până departe mai e mult până acolo unde zarea îl așteaptă în umbra întinsă a copacului vieții