Monica Manolachi

De reținut starea ce se subțiază pe parcursul poemului până la ultima strofă.

Memoria este una dintre cele mai însemnate trăsături umane, așa că atunci când parcurg ceva ce stimulează deschiderea ușilor timpului, mă opresc, „opresc ceasul” și ascult. Nu este vorba de un refuz al timpului, ci de un dar pe care îl primim dacă știm cum să îl primim, iar a primi timp înseamnă a câștiga viață.

Titlul este foarte bun, cu mai multe semnificații dintre care aș menționa încrederea în „dincolo” și o miză pe dialogul cu ființa potențială, ceea ce mă duce cu gândul la Kirkegaard.

Neliniștii din „diminețile au rămas literele unei mașini de scris” îi întorci ardoarea pe care o implică sforțarea, căci este și un efort fizic aici (mâini, piept, piele, buze), de amintire a visului nerostit. Fiecare are vise nerostite, iar când ele apar în lumea căreia îi spunem cu sens sub o formă recognoscibilă, plăcută și asimilabilă din punct de vedere estetic, atunci simți că nu trăiești degeaba.

:)

Găsesc interesant experimentul, așa cum este el acum în fașă. Din punct de vedere tehnic, aduce oarecum cu romanul lui Caryl Phillips intitulat “Crossing the River”. Dar acolo apare ceva foarte important și programatic de la prima pagină. Și aici este o miză, însă tușele și nuanțele, legăturile dintre fragmente ar putea fi articulate mai bine. Dacă vei vrea să continui ceea ce pare aici un proiect, ar putea ieși ceva foarte bun.

Dacă imaginile ar putea aresta oameni și dacă imaginea de aici ar lucra în poliție, m-aș număra printre ei... :D Aș sta la răcoare să mă gândesc bine-bine cum de-am reușit performanța să-mi uit păpușa (marioneta?) pe afară, că uite cum a ajuns săraca fără membre, fără corp.

Așadar, sămânța ca un cap de plastic – excelentă metaforă! Surprinde cam un secol de cercetare științifică, uneori derulată orbește. Și totuși copacul acela imaginar și hibrid amenință că ar vrea să se înalțe. Hibriditatea lui să vină din clivajul dintre fericirea și tristețea extreme, adică ireconciliabile?

În engleză există un foarte folosit joc de cuvinte în jurul lui „member” – member, remember, disremember et cetera – care la noi nu este sau, oricum, nu în felul acesta. N-ar fi rău să ne amintim măcar din când în când unele lucruri, de pildă cum arată cu adevărat un copac, ca să nu spun că viața la bloc a îndepărtat omul de bucuria unei grădini. Interesant că ai tăiat primul rând chiar înainte de „grădină”.

Mă bucur că am deschis pagina ta.

Am citit acum câteva zile aici și am revenit să las un semn. Mi-au plăcut imaginile, în special cea din ultima strofă. Găsesc un fel de a compune și a reda nu întotdeauna ușor de primit, dar care nici nu te alungă.

Cât despre \"singurătatea ca vinul într-o pivniță\", aș aminti aici ce scria Marina Tsvetayeva în 1913: \"like expensive wines, / your time will come, my lines\".

\"Dacă incepe cu Bulevardul Tineretului, ia să citesc\", mi-am zis.

Despre cum se pierde cu un umor sau nonșalanță disimulate. Îngheț și dezgheț în același timp.

Par două poeme și încerc să disting legături între ele. Ajung la ideea că un intro mai restrâns, în care aș păstra ceea ce anunță urmarea, poate n-ar fi dat senzația de două teme diferite.

Partea a doua mi-a plăcut mai mult. Am citit \"numărul tău/avea perdelele roșii trase\", probabil din dorința mea de a găsi o figură de stil. Dar tu scrie cum vrei, nu te lua după ce spun eu. Îmi place soneria telefonului din repetiția lui \"a răspunde\".

Interesant subiectul. Nu prea sunt la curent cu factorii de decizie în domeniul culturii în Constanța, dar din ce -am observat astă vară, sigur nu primăria se ocupă.

Cu ocazia anunțului, am intrat să caut să citesc www.revista-tomis.ro (coperta pe septembrie nu se încarcă).

Uite un lucru dus până la capăt. Felicitări!

Este un poem care începe și se încheie bine, însă partea din mijoc mi se pare că ar mai trebui lucrată. Mi se par cam crude cuvintele alese, pentru că în loc să pună sub semnul întrebării un stereotip de genul “cadavrelor din sertar”, acesta mi se pare doar perpetuat. De asta, citind, m-am întrebat dacă să mă identific sau nu cu acel “noi”, o întrebare încuietoare, din care însă se poate ieși. Altfel spus, unde este salvarea? În marionetă?

Mi-a amintit poemul tău despre o povestioară cu doi urși polari care pescuiesc la copcă pe banchiză, acuzându-se reciproc că fiecare produce încălzire globală, ba fiindcă unul și-a săpat copca prea mare, ba fiindcă undița celuilalt este din material sintetic, ba fiindcă unul stă orientat cu fața spre răsărit, ba fiindcă celălalt poartă șapcă albastră. La un moment dat unul spune că poate oamenii sunt de vină, dar celuilalt nu-i vine a crede, nu se poate să le facă oamenii așa ceva, și până la urmă cad de comun acord că șăpcile sunt de vină. Adică acoperământul. În tot acest timp, banchiza se tot crapă, ba pe aici, ba pe dincolo.

M-a amuzat ideea rubricii din ziar unde să apară doar lucruri serioase. Fiind un spațiu deschis, acolo se poate produce orice. A cere lucruri serioase într-un spațiu marcat de tot felul de libertăți posibile și imposibile este cumva un paradox. Ai surprins și câteva moduri nu tocmai ortodoxe de comportament în public.

Ca să fi fost proză, poate ar fi trebuit creionate mai mult diversele personaje ce apar ici și colo doar ca niște păpuși în vitrină. Ce-ar fi ca personajele să fie ca pe o scenă, să li se imprime mai multă mișcare, nu neapărat mișcare fizică, ci ideatică? De-asta spun că am intrat aici să citesc proză și am găsit o personală sută la sută autobiografică. O mică sugestie: dacă paragrafele ar fi separate din loc în loc unde este cazul, textul ar fi mai ușor de urmări.

Dar de ce să nu-și găsească un francez faima pe la noi? Nu înseamnă asta că a aflat ceva interesant sau atractiv pe aici? După părerea mea, nu cred că nu există interes pentru valorile autohtone. Dovada: spui să sala era plină (totuși, din diverse motive, care mai de care mai colorate). Aș spune că mai degrabă lipsește forța de a le promova, ceea ce este o cu totul altă poveste, circumscrisă unui spațiu care bate hăt, dincolo de autohton.

Cred că ideea asta are valori diferite în funcție de context, după nuanțele pe care le dăm lui ‘homo faber’, căci așa înțeleg pe cel ce ar duce la capăt ceva din ce a învățat, aici fiind inclusă și mutarea capătului undeva dincolo... Vrei să spui că acest ‘noi’, subiectul tău, nu are conștiința capătului, a jocului la limită (?)...că nu există o politică în sensul ăsta(?). Excelent răspunsul vacii, măcar ea pare să priceapă. Numai că nu toată lumea știe limbi străine, așa cum știe vaca. Poate că aici e buba. Eterna bubă.

poate aici este ceva ce întrerupe atenția:

ea nu e muza ci doar acumulatorul
cu zeii vorbesc în dimensiunile nopții
revenind scap esențe și anca le pune în piept.
uneori pieptul ei se umple atît de tare
și anca face copii
pentru...

- nu reiese sensul acelui \'revenind\'
- \'pieptul ei se umple atît de tare\' se putea formula mai frumos
- al doilea sens al lui \'face copii\' nu știu dacă își are locul în poem; inițial am avut impresia că anca este numele unui prunc, dar când am citit \'face copii\', mi s-a destrămat imaginea

altfel, anca este un nume frumos, însemnând \'grație\' în ebraică, este și numele unei păsări divine la persani - am găsit la Hafiz.

Poemul asta ma face sa ma gandesc la prima mea vizita la Muzeul Antipa. Am fost cu clasa si mi-au ramas in minte nu atat vietatile asa cum erau ele expuse, ci mai ales presupusa cruzime si salbaticia incremenita imbinata cu amuzamnetul general. E aici o anulare a granitelor dintre natural, construit, uman, pasaresc, pamantesc, nepamantesc, ce ma proiecteaza intr-o instalatie de-a lui Damien Hirst.

Mi se pare un poem destul de bine construit. La prima strofa doar poate as mai lucra un pic. De fapt, ma deruteaza prepozitia „pe” din versul al doilea. In rest, textul are un ritm bun, iar intreruperile la final de vers accentueaza contururile imaginilor. Ma mai deruteaza timpurile verbale diferite din ultimul vers, strofa a patra.

Retin „dispare chinul protector”, „orgoliul e un om uscat lângă pielea mea”.

Ina, mai trec si eu pe aici, ca tare te pricepi la descretit fruntile. Pleonasmele sunt mortale! La fel si cuvintele un pic „slefuite”. Cine stie ce limba o sa vorbim peste o suta de ani?

P.S. Era odata un articol intr-un ziar de mare tiraj, intitulat chiar asa: Huo TV.

George, m-am oprit un pic la „umblam pe carbunii ei albi si fierbinti” si la „un lux diliu din lipsa de ganduri”

Dar cum vine asta: „foaie de caiet mototolita cu ruj”?

Si de ce gippsy si nu gypsy sau gipsy?

gipsy-vikingi, hm, misterioasă combinație!

Găsesc aici o încercare în stilul clasic destul de reușită, iar temele – cine râde, cine plânge, cine trăiește și cine nu, cine zboară, cine stă – sunt printre preferatele mele.

Dar am și mici obiecții (mai mult sau mai puțin subiective):
- aș căuta o altă formulare pentru „Deși-amândoi jucăm aceeași miză”, ...cu toate că în vorbire sună bine
- o virgulă după hrube, ca să marcheze apoziția
- aș renunța la ghilimele
- în ultimul vers aș păstra doar „în lăcrimare cauți ce-i frumos”, având în vedere numeroasele pronume posesive și adjective pronominale posesive din celelalte rânduri

Nici eu nu am înțeles ce este cu bonusul... :-) Nu m-ar deranja ochii decolorați. Am văzut odată la cineva niște ochi foarte deschiși la culoare, încât păreau aproape albi. Poate era și din cauza tenului un pic mai închis. Partea asta:

„va fi cald
și oamenii vor semăna cu asfaltul

la blocuri ferestrele se vor deschide”

nu îmi spune mare lucru. Mi-ar fi plăcut să fie în schimb ceva care are de obicei importanță și despre care a-i putea să spui că, de fapt, nu are.

Am citit cu interes reflexiile tale față de poeziile Norei Iuga. Îmi place cum ai glosat pe marginea simbolurilor și cum ai extras natura lor cu parfum de devenire. Sunt de părere că a citi e un lucru bun, dar a reciti este minunat. Așa că ai de la mine o stea.

Am citit acum cateva zile aici si am vrut sa las un semn pentru acea \"înca o mână\".

am citit snur de vreo cateva ori. mi-a placut foarte mult strofa a patra [ce scurta e in raport cu celelalte!...o sclipire seducatoare ca un fulger inainte sa se auda tunetul]. de obicei, oan, ciu, fri, pamela vrea copii, dar, dupa cate vad, mai vor si altii, iar daca se vor a fi nemuritori, hm... ce miraj!

cred ca am o problema cu receptarea finalurilor din primele trei strofe. o sa trec usor pe la fiecare, sper sa nu fie cu banat :-) intai, „viteza unei ciuperci” m-a lasat un pic in aer. e vorba de viteza de intindere a ciupercii sau poate de altceva? ... apoi, cine este „te” din „te-as fi inhamat la o sanie”? e vorba de o desprindere, de o detasare de „omul care și-a pierdut...” pentru a privi mai bine in sine cum s-a intamplat intamplarea intamplatoare? sau altceva... asta inseamna ca frantura de neadevar poate fi un alt adevar. sau cum?... la sfarsitul celui de-al treilea, nu pricep asta: „nu m-am înecat niciodată cu tine”... inteleg ca este vorba de adresarea catre acelasi eu-tu-arhipelag... dar nu vad sensul. :D inecat impreuna in apa? inecat fiindca celalalt era apa, a vrut sa bea si s-a inecat? inecat fiindca celaltalt era peshte, a vrut sa manance si s-a inecat cu osul de peshte? :-) scuze... pe urma cand spui „putem”, constructia lui „tu” pana in acest punct pare sa ia brusc alt contur, feminin, desi pare a fi doar o alta iluzie, care dispare la fel de repede cum a aparut. pe urma in a cincea strofa, in „noi” „tu” este un tata. joaca bine „tu” asta. la final mi se face mila de el: ba ar fi fost bun de inhamat la sanie, ba asteapta sa vada nu stiu ce minune, ba joaca rol de gardian de inchisoare, ba ar putea pune umarul sau altceva la cresterea natalitatii in tagma nemuritorilor, ba plateste biletul spre seychelles [numai dus, ca atata are tu in cont]. ma uit in urma si vad ca mi-a placut, dar am ramas cu o multime de nelamuriri.