Monica Manolachi

Eu n-am mai intrat până acum la restaurantul Nexus, dar cred că o să mă angajez chelneriță aici. Nu de mult mi-a trecut prin cap imaginea unei căprioare care trece nedumerită pe un boulevard newyorkez. Iată că am regăsit-o la fereastra restaurantului tău.

Am uitat să-ți spun că \"pământul fisurat\" mă duce cu gândul la pustietățile în care sfinții își petrec(eau) timpul, dar și de o tensiune între nevoia ploii și cea de a te muta într-o regiune mai prielnică vieții. Iar \"dunga realității\" e chiar scrisul tău, care se suprapune pe fisuri.

Cu mult drag,

Adina, ai surprins ceva care mie îmi place foarte mult. Ideea de comunitate, că trebuie să vorbim între noi pentru a afla adevărul. Să vorbim în alte feluri decât în care suntem obișnuiți. Să \"intrăm unii în alții\" ca niște fantome, dar și să ieșim cu urme bine înțelese din uitările celorlalți.

“oricine merge pe stradă este împins
înăuntrul celuilalt cu o mare forță ai crede
că dăm nașteri intrăm unii în alții și
trecem mai departe”

Am crezut că sunt prea multe personaje impersonale – “oricine”, “unii”, “alții”, “ceilalți”, “unul” – pe care le simțeam reci, dar de fapt ele au rolul lor ca într-un cor grecesc, pentru că sunt salvate topindu-le toate măștile în “Jesus”. Așa înțeleg și “atât de verticali” din subtitlu.

Apoi ce mai faci tu aici? Mai zgîlțâi puțin și casele-cuvinte învechite în “deranjăm ceva numit domiciliu” și în “teancul de hârtie din hol”. Spui că “nici nu mai știi exact”, dar trecutul ne seamănă pe nevăzute în sensul că începem să-i simțim semințele lui mișcându-ne în pântecul minții.

Uite ce a spus Beth Gibbons nu cu multă vreme în urmă: \"Suffering for your art is most definitely overrated but I do get a certain, I don\'t know, satisfaction from being able to deal with my paranoia and insecurity.\"

Cu drag,

Și românu-i bleg...
Dac-ar ști să spună
Please, don’t pull my leg,
Treab-ar merge strună.

M-am uitat la comentariile mai vechi și mi-am amintit de Nacu Ovidiu. Ce spui că se găsesc acolo prin piept? Bebeluși? Oh, doamne, cum s-a dus copilăria, dar parcă nu, e tot pe aici și se uită la noi, zâmbind din oglinzile pe care le primim odată cu oamenii dragi. Mi-a plăcut mult personala ta.

Eu intru la încă una dintre femeile tale. Fiecare are câte ceva de spus și spune foarte clar și frumos. Așa îmi mai eliberez și eu câte una din închisoarea în care nu știu cine mi le-a aruncat. Am oftat și merg mai departe. Cu drag,

Angela, spui că nu știi nimic din toate astea, dar observ cu încântare că știi mai ales:

“despre femeia ce se reazemă gânditoare de o sapă
cu care și-a adîncit
singură
groapa
în pământ
dar mai ales în sine”

Acum un an am avut și eu viziunea unui zid după care se aude vocea unei femei și acum știu că ea era poezia care mă striga încet într-o altă limbă. E o poezie în care direcția adâncirii e difuză. E în sus? E în jos? Nu asta contează atâta vreme când descoperim ușile închise și glasurile de dincolo de ele.

Cu drag,

Interesantă și contradictorie mi s-a părut ideea \"femeii misogine\" cu \"ochiul minții lui\" în mână. Cât de bărbat poate să ajungă o femeie ca să se urască pe sine și de ce? (Sper că am înțeles corect ce ai vrut să spui.)

Mi-a mai atras atenția expresia \"ne-am obișnuit să le numerotăm pe toate, de frică să nu uităm unde stăm\" – încă un semn care îmi întărește mania arhivării propriilor spații pentru a nu uita de ele.

\"mâna de pe partea inimii, unul din puținele organe care ne strică geometria internă și uneori distracția\" – găsesc aici ironie și detașare, dar nu acceptarea ei ca înstrăinare, ci ca o conștientizare a unei situații.

Ai un scris concis și cu înțelesuri. Să mai scrii. E o mică cacofonie (sic!) în “încă câteva chestii”. :)

Andreea, urmăresc cu încântare cea mai mare a epigramelor pe care le scrii și adesea mă amuz. Dar acum abia se vede de unde vine simțul umorului tău. Nu e ușor să te apropii de un așa subiect fără o forță terbilă în interior. Moartea nu e un lucru simplu, dar ce bine când o înțelegem! Cu mult drag, Monica

Ce minunat cadou de 8 martie! Dar ce-o fi in inima ta... Nu zic decat ca asa rebel, asa sinceritate.

Virgil, pășesc cu grijă prin \"aburul nestatornic al sîngelui pe zăpadă\", pentru că iarna dintre cele \"două popoare\" pare a nu se sfârși așa ușor. Primăvara trebuie moșită. :) Remarc versul \"la răsărit poporul naivității crepusculare mereu fanatic în luminile lui\", idee în care mă regăsesc, dar și contrastul dintre acesta și expresii precum \"neam atins de păcatul difuz al aparenței\", \"cuvinte pe suflet de brocart\" sau \"legile lui adultere\". Sesizez că poemul încearcă totuși o împăcare și o înțelegere a diferențelor în \"adevărul este cea mai bună minciună spuse femeia\".

Mi-a plăcut

Ce Nă Valnic! Cât Nepre Văzut! Mai ales când aflăm că “pe partea cealaltă se decongelează infinitul”. Cum râzi tu fin de “cascadele astea de intimidate”! Ca și cum a-i spune: “La ce folosesc, Domnule?” Și ce-o să mai rămână din mine dacă ajung “să-mi ard hainele și identitatea”? Ce-o să mai rămână? Ce-o să-mi mai puteți fura dacă n-o să mai fiu? Ce-o să mai rămână aia o să rămână. Să vedem în care agonie se mai mută Nichita!

Cu mult drag,

Dragă Ovidiu,

Frumoasă rugăciune plină de întrebări în care ceri să știi. Besame mucho mă duce cu gândul la icoanele care înfățișează ceea ce în canonul pictorilor creștini se numește “dulcea sărutare”. Cumva când întrebăm, deja știm și răspunsul. Și simplul fapt că vezi înseamnă mare lucru. Spunea cineva odată: văd că vezi că mă vezi. See you! Nu degeaba ne spunem la revedere la despărțire.

Să vedem mai departe de ce plânge mama.

De fiecare data cand m-am oprit la pagina lui Adrian Munteanu am gasit cate un sonet cristalin, dar cu sensuri multistratificate in acelasi timp. Nici acum nu este altfel.

Poemul tău îmi amintește de ochiul lui Emerson, filozof care a propus în America secolului optsprezece un adevărat program de privit în interiorul naturii umane, urmat mai apoi de cei care aveau să devină mari scriitori americani. Prin metaforele „privirea vulgară” și „pleoapă amară”, poezia reușește să surpindă ceața care ni s-a lăsat pe ochi de nu mai vedem bine lucrurile. Ideea este dusă până la extrem în ultima strofă: uitarea e de tras în țeapă.

Titlul îmi sugerează și realitate, și coșmar. Eu aștept să-ți curgă lin amintirile peste umărul gol, ci nu ca o povară, chiar dacă ele sunt greu de privit.

Am să mai trec pe aici cu drag,

Pan, m-au mișcat versurile acestea, dar aș fi întrebat-o și de ce tace, că doar are atâtea de povestit. Eu aș asculta-o mai multe ore și nu m-aș plictisi, n-aș închide poveștile în lacrimi, într-un „cuib plin de uitări”. Cu drag și forță pentru mai multe întrebări.

Am să ridic puțin ceața de pe patinoar. După cum reiese din primul vers din ultima strofă – “în fiecare zi ne spălăm cu teama ce ne curge prin robinetul de apă rece” –, pentru a trăi, teama pare a fi o resursă necesară așa cum este și apa, ceea ce îmi sugerează favorizarea sau acceptarea fatalistă a terorii. Cum adică să mă spăl dimineața cu teamă? Poate dacă facem o legătură între teamă și puritate, dar mi se pare cam forțată, deși nu imposibilă. Un fel de atitudine prevăzătoare. Ultimele trei versuri vorbesc despre același sentiment de teamă, “sperând că nu ne vom lovi de încă o mare iubire / ce ne va răsturna de pe șinele timpului”. În primul rand, iubirea când e iubire nu e ceva de care te lovești. E o confuzie aici între iubire și dorință. Mai cred că a ieși în afara timpului și în afara unui drum prestabilit (“șinele”) nu e ceva de care să ne fie teamă. Cum altfel am găsi soluții la problemele cu care ne confruntăm ca oameni? Apoi “de o femeie” nu se leagă de verbul a scrie, ci de substantivul teamă. Noapte bună, Arhonte Azrail.

“aproape fiecare femeie a jinduit la mai mult” – eu cred că mai jinduie încă, acel “aproape” nu e o scuză. “toate strâng între coaste o amintire pe care nu o împărtășesc niciodată fiicelor” – ba amintirile trebuie spuse, nu sunt de acord cu neîmpărtășirea lor între femei, mai ales atunci când nu sunt plăcute. “privirea în gol” mi se pare ucigătoare de-a dreptul. dacă erau oarbe era perfect. “cred că așa e făcută lumea” – exprimă nu fatalism, ci o regulă pe care ar trebui să o acceptăm ca general valabilă. “aproape hipnotic” îmi sugerează o lipsă de viziune. un poem scris cu prea multă teamă. de o femeie.

“mă va arde pînă la voluptate
desfigurarea acestei permanențe
cînd o voi străpunge
sunetele ei vor deveni iubire spontanee
fracturîndu-se în timpanul singurătății mele” (un plan pe care îl aștept să rodească)

Cât contează dacă jocul de șah e rupt sau nu din realitate? Acum știm cum e jocul, bine că ne-ai spus, o să învățăm să jucăm și noi jocul permanenței.

Mie “suava fanfară mortuară” îmi amintește de înmormântările fastuoase care am auzit că se fac în New Orleans, când, însoțind mortul pe ultimul drum, cântăreții de jazz își lasă de-o parte ritmurile vesele, proptindu-și saxofoanele, tromboanele și trompetele în recviemuri pe care le putem numi foarte bine “suave”. Așa înving ei puțin câte puțin moartea. Oare?

Să ne vedem și peste un an pe circumferința unui alt cerc!

Bine ai venit, trup de vânt!

N-o să comentez ce ai scris, dar întreabă-te ce ar spune Eminescu sau Stănescu dacă ar citi poezia ta?

Fii atent la punctuație: după fiecare punct sau virgulă se lasă un spațiu și ar fi bine să folosești diacriticele cât mai corect. Textele înscrise îți aparțin și le poți modifica oricând.