Monica Manolachi

Ela, mă prind în hora ta bătrânească în care bătuta pe creierul muntelui “aprinde amintirea”, “adună miturile” și “cheamă nemurirea”, idei care pe mine una mă inspiră pentru că uneori putem crede că experiențele noastre sunt intervale atât de scurte în comparație cu istoria pe care o generează reaminirea - în cazul de față devine o co-amintire.

Vasile, n-am mai comentat pe textele tale. Regăsesc aici frânturi de imagini din bâlciul în care mă ducea mamaia pe vremea când eram în clasele primare. Ne trezeam de la trei dimineața să ajungem cu rata la oraș. Era o vorbă pe atunci. Pe drumul spre bâlci se întâlnesc doi inși. Unul întreabă “Un ti duci, măi?” Celălalt răspunde vesel “La bâlci.” Pe urmă la întoarcere “Di uni vii?” De data asta răspunde obosit “Diii laaa bâlci”.

E un carusel al copilăriei suprapus cu acela al ideilor care m-aș mira să aibă numai “două capete”. Ai tu motivele tale poate.

Mai observ că cerșeala sistematică se luptă cu indiferența, aparent cea mai nedureroasă atitudine și nu știi dacă cerșetorul e actorul și spectatorul e indiferentul sau viceversa.

Că iubirea matrioștilor e marfă, iar cuvintele nu valorează decât două parale mă aruncă în pesimism. Totuși eu caut înțelegere pentru matrioști, dar și pentru cuvintele așa-zis goale.

Cu drag,

Frumoasă poveste și plină de înțelepciune. M-am amuzat pe ici pe colo. Dar îmi amintește și de o expoziție de pictură si desen a maestrului Sorin Ilfoveanu la care am fost acum câțiva ani. Unele tablouri înfățișau o femeie cu mijlocul străbătut de un lup. Acolo păreau triști, dar aici văd că Jacinta are bine mersi un copil, iar lupul face carieră la curte. Să trăiască unchiul tău că știe multe... :)

Rradu, las aici un semn ca mi-a placut tema. As fi vrut sa cuprinda mai multe reactii autentice din teren, dar poate ca pentru un cotidian ar fi fost prea mult. Cu drag,

Ina, mereu când trec pe la tine prin pagină zâmbesc. Are scrisul tău un fel de lipici de-ți vine să-l mănânci cu lingurița. Ad literam. Eu așa făceam prin clasa a șasea, până când m-au luat niște amețeli. Textul ăsta îmi place că surprinde bine lipsa părinților și maturizarea rapidă a copiilor rămași singuri. Am trecut de câteva ori pe la Oficiul de plasare a forței de muncă în strainătate și am văzut chipurile acelor părinți nevoiți să-și lase casa, familia, copiii. Am și vorbit cu unii dintre ei. Păreau cumva fericiți că primeau dreptul de muncă, dar tu aici reușești să scoți în evidență cu umor și reversul.

Mi-au plăcut mai ales:
- “La noi în clasă n-am scăpat nici unul de faliment” – de parc-ar fi rujeolă sau pojar... boală de copii
- “Părinții mei sunt deja integrați în Europa. Mama în Spania și tata în Italia.”
- “După integrare deși vom rămâne fiecare cu obiceiurile și dansurile noastre populare vom fi cu toții, oameni. Abia aștept.” – nu știu cum să interpretez asta, că virgula m-a încurcat nițel. Cel mai repede mi-am zis c-ar fi “abia aștept să fim oameni”… măi, măi, acum ce-om fi… na, că se iscă iar o criză de identitate.
- Pe urmă uite că “Eugenia” încă mai există, exilată pe o stradă din Vaslui
- “nu-i prost degeaba, a fost profesor la universitate.” – ce alienaaareee
- “am promis să nu mai fac fapte. Nici bune, nici rele.” – aici m-ai dat gata…

Ionuț Traian Popescu e un pic cam fatalist la vârsta lui, dar sper să se vindece odată cu trecerea vremii.Poate e din cauza simbolisticii sugestive a numelui... Pare o combinație între ministrul de finanțe Ionuț Popescu și președintele Traian Băsescu. :-)

Cu drag,
Monica

Nic, imi place cum scrii. e primul text de-al tau care mi-a sarit in fata, vad ca postezi cam rar. las un semn sa revin si pe alte texte, ca acum nu am vreme. Cu drag,

Maria, dincolo de text, pe partea cealaltă, întrevăd palma care ține penelul, cu toate degetele concentrate într-unul singur și-ntr-un inel luminos… în trasarea semnului de-asupra ființei invizibile… care așa ia formă.

Un poem “îndeajuns de viu” și frumos ca să las semn. Mă-ntreb el ce spune…că doar și el trebuie să spună ceva… Cu drag,

“Doar peștele privirii trist înoată
În marea lui cu val pietrificat.”

Îmi amintește de autoportretul lui Van Gogh, mai bine spus de privirea atât de vie surprinsă pe pânză și care… te oprește în admirație.

Liviu, observ cum l-ai păcălit pe “poetul silișteanu”: spui că nu-l poți folosi, dar îi folosești numele, care mai începe și cu literă mică, pe urmă zaibărul e acru… ce-o să spună? :-)

Văd aici un poem despre boală, chiar moarte, sau transformare și asta din ce cauză… din cauza lui Buddy Guy, pe care îl simt ca pe un generic “celălalt”… mi se pare și un poem despre prietenie, dar care se încheagă sinuos pentru că ploaia nu poate să alunge boala, ce boală o fi asta…la care se strâng muștele deghizate în ploaie... of, of

Qasman, gasesc o idee frumoasa aici, capra neagra ca o naluca ce moare inainte de prima impuscatura a vanatorului. de ce moare? din cauza soarelui prea puternic, de fapt primul vanator... As mai lucra la vocabular si la legarea cuvintelor, la exprimare

in prima strofa nu-i \"cel de deasupra\"?
\"si cu siretenie o zoreste\" nu-mi suna asa bine din punct de vedere fonetic

ar mai fi si altele, dar nu vreau sa te bombardez prea tare

cu drag,

De ce să oprim viorile, m-am întrebat. A, ca să auzim altceva. Ia! Glasul natural al păsării colibri, vocea din background îmbibată de engleză, limba mamei… frumos. Nu-i cam violentă pasărea ca o foarfecă? :-) sau poate e vorba de o altă croială a aerului, a cerului…

Aștept să se trezească soldatul sau mai bine îl lăsăm să viseze și să-i citim gândurile :-)…

“glia din piept” o văd ca pe un tărâm al memoriei… “glia” e cuvânt de origine slavă… simt un fel de prospețime în felul cum scrii. Mai trec cu drag,

Mark, nu știu cu ce te ocupi în viața de zi cu zi, dar scrii lucruri care mie îmi par autentice. Sper să nu mă-nșel… din nou am aceeași stăruință… Pe ici pe colo textul se oprește când eu l-aș vedea continuat, nu neapărat numai cu descriere. Paranteza “locuia în zonă” ar merge foarte bine integrată în text… “Într-o zi, un tip care locuia în zonă, aflat el în drum spre casă, a îndrăznit să intre în bodegă.” :-) Atenție la folosirea diacriticelor și la spațierea semnelor de punctuație.

Cu drag,

Mark, imi place cum si despre ce scrii. Se vede ca esti atent la ce se-ntampla in jurul tau. Am sa-ti urmaresc textele cu drag... Pot fi putin mai lungi, adica mai detaliate? :)

am citit mai devreme poemul acesta ca o oglindă triptică și mă tot gândeam că trebuie să las un semn…

pare o trecere în revistă a unor evenimente… titlul mă lămurește că e vorba de o nuntă și de un adio în același timp… îmi pare ca o unire între arches și telos… o trecere de la un anumit nivel de inocență la experiență… și trecerea de la renunțarea la un fel de revoltă (primul vers din ultima strofă) la valorificarea luptelor trecute (penultimul vers plin de verbe)… îmi pare un fel de salt energetic… un semn demn de luat în seamă în evaluarea trecerii timpului (cuvântul “seamă” vine din maghiară de la “szám” care înseamnă “măsură”…)

mi s-a părut puțin cam încărcat și descriptiv pe alocuri, dar împletirea cu reflecții pe marginea imaginilor de urme ale luptei reușește să aerisească încăperile “clădirii” ca o iluminare și să exprime o poveste armonioasă…

Întâi notez ce nu-mi spune nimic la prima vedere și nici la a doua: “clădirea ulimu-ului”, “bantik”, “fata lui bodiul”… Poate o să aflu într-o zi… de asta și scriu acum. Chiar dacă nu știu clar ce semnifică, literele rusești îmi reamintesc de influența slavă pe care limba româna o are cu siguranță. Dar și de niște texte scurte pe care le citeam în copilărie, texte scrise cu litere rusești, dar dacă citeai – am învățat câțiva ani și limba rusă – cuvintele aveau înțelesuri pe limba mea română și așa aflam mici povești. Ceea ce mie mi se păreau niște ghicitori era expresia unei scindări care abia acum îmi reapare... Era ca și cum ne-ar forța cineva să vorbim în română, dar să scriem în chineză, ceea ce la o anumită vârstă e cel puțin paralizant. Sau e ca și cum aș scrie în genul “etă precrasnâi” sau “leț gău mai diăr”… Uuh!

Poezia mi se pare ca un tablou pop-art de Rauschenberg. Puțin cam neingurgitabil. Aici observ transferuri primare de idei decupate din mediu, din media și alipite cu o vopsea uleioasă personală aproape incoloră… Parcă rămâne nespusă reflexia asupra mediului, dar poate asta e libertatea pe care o avem de a face supoziții în stil interactiv…

Cu drag,

Citisem și varianta de dinainte, dar în lipsa ei nu pot face comparații. Știu doar că-mi rămăsese în minte un cuvânt compus de la \"lighioană\", care nu-mi prea sunase armonic. Dar aici e altceva, au apărut stilizatele \"măști noh\" și trimiterea la o scurtă și lentă dramă japoneză:

samurai negru
pe-o scenă îndoită
suflă musonul

Cu drag,

Andrei, am citit textul tău și o să spun ce mi-a plăcut și ce nu. Sper să nu te deranjeze prea tare privirea mea prin ochelarii obiectivității.

Încep cu bunele:
- subiectul mi se pare interesant, având în vedere că tratează despre o traumă și despre drama unui om rămas singur îngropat în propriile remușcări
- ideea “rememorării” e bine venită. el și-a amintit, tu ți-ai amintit, eu am aflat de la tine. așa comunicăm
- dialogul e credibil aproape peste tot
- contrastul atitudinilor față de ultimele amintiri ale celor care au murit, “…să nu-mi mai pese” și “porcule…” dă o notă de dramatism acolo unde e plasat, cam la două treimi față de începutul textului. se vede că ai simțul măsurii

Ce-aș mai lucra:
- în primul paragraf aș folosi măcar o dată pronumele personal care să se refere la personajul principal. Înțeleg că ai ales subiectul subînțeles pentru a nu-i trasa nici un contur, dar eu aș spune măcar “veni să-i ceară” în loc de “veni să ceară”.
- în fraza care începe cu \"Se întorcea exact după patru ore…” aș scoate ce e în paranteză și aș formula o altă propoziție după “pungi mari pline cu cumpărături”. E prea ruptă propoziția aceea și aș modifica la “cu cump…” să nu iasă cacofonie.
- n-aș scrie ÎNTOTDEAUNA. cuvântul este deja repetat, majusculele îmi par supărătoare.
- aș împărți mai bine paragrafele ca să fie cititul mai ușor

îmi pare bine că te-am citit.

Cu drag,
Monica

Vlad, sper să nu mă înșel, dar cred că titlul seamănă foarte mult cu “Mantiq at-Tayr”, cum ar veni “Sfatul păsărilor”, una dintre cele mai frumoase cărți de poeme mistice persane scrise de Farid ud-Din Attar în secolul al XII-lea. Eu așa am găsit scris. Or fi mai multe variante.

Povestea asta spune că un grup de păsări vroiau să ajungă să-l cunoască pe marele Simorgh, o pasăre misterioasă din mitologia iraniană asemănătoare cu Phoenix. Îndrumate de un lider au pornit călătoria spre tărâmul lui, dar pe drum una câte una ele se pierdeau, fiecare venind cu o scuză, neputincioase să îndure călătoria. Până la urmă doar treizeci de păsări ajung pe tărâmul lui Simorgh. Dar acolo tot ce pot vedea sunt numai figurile celorlalte douăzeci și nouă și reflecția lor în apă, nicidecum pe miticul Simorgh. Cele treizeci de păsări venite în căutarea lui își dau seama că Simorgh nu e nimic altceva decât transcendentul din ele însele. Este doctrina sufistă că dumnezeu nu este exterior ori separat de univers, ci că este în tot ce există.

Dar ce legătură este între femeia cu batik, djini, păsărea Simorgh și negustorul de parfumuri e o cu totul altă poveste. :) Frumoasă la fel ca și cele de dinainte. Mi-ar fi sunat mai bine “Îngerii noștrii au căzut la pace” și nu mi-a sunat bine verbul “a face” din “fantasma singurătății făcută bărbat”.

Și încă ceva: mi-a plăcut comentariul Adinei.

Cu drag,

Ioana, mi-a plăcut și pre_textul acesta ca și alte câteva de dinainte pe care am reușit să le mai citesc. Pare scris ca dintr-o suflare. E un amestec lucid de violență a privirii și promiscuitate a realului, de moarte proaspătă și viață prea statică. Mă întreb dacă valoarea artistică și înțelegerea noastră nu se cern tocmai din aceste alăturări. Am reținut metafora din final, “mireasă de marțipan de pe un imens tort cenușiu”, un fel de prăjitură pe o farfurie plină de noroi. Cum să o guști? Brrr. Ar fi multe de spus pe marginea textului, dar, pentru prima mea oprire la tine, închei aici. Cu drag,