Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Poezie

Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea

Sonet 298

1 min lectură·
Mediu
Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea,
O creastă-n spume biciuind cu sete,
Mirarea tâmplei gata să se-mbete
De gustul scârbei ce-ncovoaie vrerea
M-a țintuit cu ură la perete,
Adeverindu-și întreit puterea.
N-o pot opri, ca să-mi adun averea
De rosturi tandre colindând în cete.
Abia mai poate strigătul să scoată
Un sunet stins spre mal încătușat.
Când s-a pornit talazul să străbată
Alt țărm târziu de vlagă despuiat,
Doar peștele privirii trist înoată
În marea lui cu val pietrificat.
10 martie 2005
054.249
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Poezie
Cuvinte
80
Citire
1 min
Versuri
15
Actualizat

Cum sa citezi

Adrian Munteanu. “Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-munteanu/poezie/124838/fantoma-hulei-ce-a-nghitit-tacerea

Comentarii (5)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@monica-manolachiMMMonica Manolachi
“Doar peștele privirii trist înoată
În marea lui cu val pietrificat.”

Îmi amintește de autoportretul lui Van Gogh, mai bine spus de privirea atât de vie surprinsă pe pânză și care… te oprește în admirație.
0
de marea asta a ta cu valul pietrificat... doamne, ce aveti azi cu totii de ma faceti sa colind o altfel de lume? Marea semnifica in vis subconstientul colectiv... si mi s-a facut frig, de parca marea de langa mine chiar s-ar gandi sa impietreasca... m-a durut poezia ta...
0
@adrian-munteanuAMAdrian Munteanu
Monica -Un gest este suficient. Și un cuvânt ce-l sesizează și se lasă dus de valul pe care îl dislocă.
Gabriela - Ești aproape de gândul final. Mi-am adus aminte de o iarnă în care mă aflam la mare și când valurile rămăseseră stane de piatră cristalină. Noroc că au ceva mai mult decât piatra adevărată. Au transluciditatea, ceea ce poate însemna un gest evocator.
0
@maria-prochipiucMPMaria Prochipiuc


Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea
un prinț de fum e meșter cioplitorul
O creastă-n spume biciuind cu sete
înregistrîndu-se acut sau în surdină

Mirarea tâmplei gata să se-mbete
sinceritatea rostirii cucerește
De gustul scârbei ce-ncovoaie vrerea
fac lumea mai vie decât este

M-a țintuit cu ură la perete
lirismul frust nervos patetic
Adeverindu-și întreit puterea
păstrează rădăcinile înconjurând părerea

N-o pot opri ca să-mi adun averea
cătând să îmblânzesc natura
De rosturi tandre colindând în cete
mă țin prea trist și-ngândurat

Abia mai poate strigătul să scoată
zadarnic cresc pe buze înc-un boboc
Un sunet stins spre mal încătușat
un strat freatic de mister

Când s-a pornit talazul să străbată
mi-i tot mai frig sub albul de zăpadă
Alt țărm târziu de vlagă despuiat
mă tot gândesc la șerpii mai sus de glezne


În marea lui cu val pietrificat
fumurii de departe salcâmii
Doar peștele privirii trist înoată
și… nu-și dezminte stilul de liric veritabil

Asta e, știu că ți-am stricat versurile, tu ești cel care mă poți opri și dacă...*
0
@adrian-munteanuAMAdrian Munteanu
Este un dialog care poate fi paralel, dar, mai degrabă, e o prelungire a unor trăiri ce se intersectează.
Eu n-am interes să te opresc, nici nu cred că pot,nu am motiv și nu e productiv.
0