Poezie
Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea
Sonet 298
1 min lectură·
Mediu
Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea,
O creastă-n spume biciuind cu sete,
Mirarea tâmplei gata să se-mbete
De gustul scârbei ce-ncovoaie vrerea
M-a țintuit cu ură la perete,
Adeverindu-și întreit puterea.
N-o pot opri, ca să-mi adun averea
De rosturi tandre colindând în cete.
Abia mai poate strigătul să scoată
Un sunet stins spre mal încătușat.
Când s-a pornit talazul să străbată
Alt țărm târziu de vlagă despuiat,
Doar peștele privirii trist înoată
În marea lui cu val pietrificat.
10 martie 2005
054.249
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Adrian Munteanu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 80
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 15
- Actualizat
Cum sa citezi
Adrian Munteanu. “Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-munteanu/poezie/124838/fantoma-hulei-ce-a-nghitit-tacereaComentarii (5)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
de marea asta a ta cu valul pietrificat... doamne, ce aveti azi cu totii de ma faceti sa colind o altfel de lume? Marea semnifica in vis subconstientul colectiv... si mi s-a facut frig, de parca marea de langa mine chiar s-ar gandi sa impietreasca... m-a durut poezia ta...
0
Monica -Un gest este suficient. Și un cuvânt ce-l sesizează și se lasă dus de valul pe care îl dislocă.
Gabriela - Ești aproape de gândul final. Mi-am adus aminte de o iarnă în care mă aflam la mare și când valurile rămăseseră stane de piatră cristalină. Noroc că au ceva mai mult decât piatra adevărată. Au transluciditatea, ceea ce poate însemna un gest evocator.
Gabriela - Ești aproape de gândul final. Mi-am adus aminte de o iarnă în care mă aflam la mare și când valurile rămăseseră stane de piatră cristalină. Noroc că au ceva mai mult decât piatra adevărată. Au transluciditatea, ceea ce poate însemna un gest evocator.
0
Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea
un prinț de fum e meșter cioplitorul
O creastă-n spume biciuind cu sete
înregistrîndu-se acut sau în surdină
Mirarea tâmplei gata să se-mbete
sinceritatea rostirii cucerește
De gustul scârbei ce-ncovoaie vrerea
fac lumea mai vie decât este
M-a țintuit cu ură la perete
lirismul frust nervos patetic
Adeverindu-și întreit puterea
păstrează rădăcinile înconjurând părerea
N-o pot opri ca să-mi adun averea
cătând să îmblânzesc natura
De rosturi tandre colindând în cete
mă țin prea trist și-ngândurat
Abia mai poate strigătul să scoată
zadarnic cresc pe buze înc-un boboc
Un sunet stins spre mal încătușat
un strat freatic de mister
Când s-a pornit talazul să străbată
mi-i tot mai frig sub albul de zăpadă
Alt țărm târziu de vlagă despuiat
mă tot gândesc la șerpii mai sus de glezne
În marea lui cu val pietrificat
fumurii de departe salcâmii
Doar peștele privirii trist înoată
și… nu-și dezminte stilul de liric veritabil
Asta e, știu că ți-am stricat versurile, tu ești cel care mă poți opri și dacă...*
0
Este un dialog care poate fi paralel, dar, mai degrabă, e o prelungire a unor trăiri ce se intersectează.
Eu n-am interes să te opresc, nici nu cred că pot,nu am motiv și nu e productiv.
Eu n-am interes să te opresc, nici nu cred că pot,nu am motiv și nu e productiv.
0

În marea lui cu val pietrificat.”
Îmi amintește de autoportretul lui Van Gogh, mai bine spus de privirea atât de vie surprinsă pe pânză și care… te oprește în admirație.