Monica Manolachi

Am citit textul ieri și, numai pentru că e încadrat la “subiectivisme”, m-am abținut să comentez. Totuși azi revin. Începutul articolului îmi amintește de un film de-al maestrului Lucian Pintilie, “Prea târziu”, văzut de mine la ambasada din Paris, mult mai târziu decât ar fi fost nevoie (nu știu de ce nu mai rulează și pe la noi filmele unui regizor premiat la Cannes). Pe scurt, este vorba despre povestea unui inginer repartizat să lucreze în Valea Jiului după revoluție. În mină are loc o crimă al cărei autor este de negăsit. După lungi investigații, aflăm că este vorba de un miner ascuns în măruntaiele muntelui, neieșit de foarte multă vreme la suprafață și hrănindu-se cu cei vânați de el. Interesant este că acesta mai are un frate geamăn care renunță la munca în mină, nu înainte de a fi fost spitalizat pentru crizele de nebunie prin care trece. Cei doi frați, Ficht și Ferzațiu (sper că am scris corect), nu s-au mai văzut de multă vreme și nu se știe dacă se vor mai întâlni, înstrăinați fiind unul de altul. O replică din final ne spune că totuși ei se caută prin Europa. Cine știe dacă s-or fi găsit? Cert e că ancheta pentru găsirea celui ce se face vinovat de crime este un motiv pentru regizor să înfățișeze nu doar o multitudine de cauze care plasează minerii la periferia societății, ci și structura înțepenită a sistemului de dinainte de revoluție. Sigur că trebuie să uităm violența, dar cred că pentru a uita bine, ca să parafrazăm sloganul la modă “să trăiți bine”, e nevoie să știm ce uităm. Am folosit pluralul cu intenție, pentru că nu e de ajuns să uităm fiecare în parte.

Legătura cu textul de mai sus este una dintre sublimele scene din acest film: niște copii de la o școală de muzică din capitală ajung la baza de exploatare unde dau un concert de muzică clasică. E atât de frapant contrastul între vioară și târnăcop! Apa în camera unde sunt cazați copiii nu curge, e frig de mori, cu toate acestea concertul are loc, dacă nu mă înșel, chiar la cantina unde mănâncă minerii… Eu cred că și asta este artă. În plus, nu e România singura țară unde au avut loc greve ale minerilor. Istoria altor state arată că nici prin alte părți nu a fost simplu.

Salut cu prietenie acest tip de articole subiective

cred că orice femeie pornită pe drumul cuvintelor se confruntă cu replicile scrise italic prezente în primul paragraf. tocmai acest fel de întrebări sunt sensul, zic eu. e bine să se știe că încurajarea între femei pe tema scrisului poate să dea rod bogat, pentru că, nu-i așa, cîte femei cu darul povestirii nu am întâlnit fiecare dintre noi, și de aceea spun cu toată inima că îmi place zbaterea din poemele tale. ca și alte dăți, dar poate aici mai pregnant, observ nevoia de a personifica, de a împărți roluri într-o lume în care nu poți înainta decât dacă îți asumi persiflarea timpului: \"nefericito\", \"arhitecto\"... eu zic așa, arhitecta lu\' mama, ia și de la mine câteva inimi să le dai pe răzătoare. ce dacă lumea o să spună că, nu, domnule, asta e sfeclă roșie?...

uneori nu mă împac prea bine cu forma pe care o iau textele tale, dar ăsta să fie tot baiul. conținutul e mai important aici.

Omul, Unu, Dumnezeu - să tot țeși la covorul acesta...

Cu prietenie

Floare de apa
Mai naste-te odata
Pe cararea lui

Nu sunt întru totul de acord cu gândul de mai sus. Prima parte mi se pare potrivită, „o floare poate apărea într-o mocirlă”. Că “nu e meritul acesteia din urmă” mi se pare cinism sau doar o concluzie de circumstanță. Baudelaire sau Arghezi ar avea multe de comentat pe tema aceasta. De ce n-am putea crede că apa și pământul din care a apărut mocirla, teren propice pentru floare, au renunțat la natura lor prea seacă, degradându-se sau, mai bine spus, amestecându-se cu un scop. Ne-am putea întreba de când, domnule, are natura vreun scop. Dar ce este natura? Doar forme de relief, faună, plante? Nu. Natura umană e tot natură, cu piscurile și mocirlele ei.

Gândul mi-a amintit de comedia neconvențională “Adaptation” cu Meryl Streep și Nicholas Cage din 2002. Este povestea unui scriitor care scrie un scenariu de film pornind de la o carte despre flori, “Hoțul de orhidee”, scrisă de Susan Orlean, o jurnalistă reală. Amintirea filmului mă face să nu consider adevărat că “nu e meritul acesteia din urmă”. Acolo hoțul de orhidee, un marginalizat, exponent al mocirlei, să spunem așa, vânează, colecționează, fotografiază ca obsedat un fel rar de orhidee albă și firavă, periclitându-și viața printre crocodili, unde își găsește și moartea tragică, la fel ca soția lui, moartă brusc într-un accident de automobil cu ani în urmă. Dacă el nu ar fi căutat orhidee, Susan n-ar mai fi scris cartea. Nu s-ar mai fi turnat nici filmul și nici eu n-aș mai fi scris rândurile acestea.

Este fascinant momentul în care hoțul îi arată jurnalistei frumusețea rarei orhidee.

Meryl Streep a refuzat să o întâlnească pe Susan, jurnalista reală, înainte de finalizarea filmului, “pentru a nu fi coruptă de realitate”. Și atunci te întrebi, la fel ca alții înaintea mea, frumusețea este a naturii sau e ce mi se pare mie frumos?

Meryl Streep a mărturisit că filmul cel mai asemănător cu acesta în care mai jucase ea este “Femeia locotenentului francez”, după John Fowles, de asemenea despre mocirla socială din Anglia secolului XIX, când rata prostituției era foarte ridicată din cauza condițiilor sociale defavorabile femeii.

Asta e. Eu n-aș fi așa de cinică, denunțând lipsa de merit a mocirlei. :-) Nu crezi că orhideea s-ar usca dacă ar fi smulsă din mocirlă? Sau cine știe, poate s-ar transforma în altceva…

Mai am o întrebare: ce se întâmplă când crocodilul vine pe nepregătite tocmai când privești la orhidee și nu mai ai timp să alegi dacă vrei sau nu să te scufunzi? Nu trebuie să fii puțin nebun să-ți dorești să ieși din mlaștină ca din infern? Nu se alterează atunci natura umană? :-)

Cu prietenie,
Monica

Se vede bine treaba că Ana asta neaoșă, fără chef de plimbări inutile, tot vrea să coboare din peretele dărăpănat al bisericii ctitorite de bărba-su, Dumnezeu să-l ierte, dar, vai!, are o jenă și râde așa ținându-se de cărămizi… E cam multă apă prin jur, s-a rupt podețul care dă spre uliță, enoriașii se bălăcesc prin curte laolaltă cu morții, se agață în tufele de trandafiri și în bălării, vorbesc limbi atât de diferite și totuși asemănătoare… Ce i-ar trebui oare? O pereche de aripi? Hm, sfaturile despre zbor luau mai mereu forma unui indirect \"o s-o zbor\" sau a unui mai direct \"te zbor\"… păi ori zboară ea, ori \"aiuritul ăla\"… încurcată gâlșeavă pi șier… nimeni nu pomenea de \"eu zbor\" sau dacă pomeneau, pomeneau toți deodată și iar gâlșeavă… Io propun să să ajungă la un armistiț: când unul clocește, altul zboară; când clocește altul, zboară primul. Pentru că e logic: nu poți să clocești și să zbori în același timp, ha? Poate doar în rai… deși mă cam îndoiesc. :-)

mi-e cam somn... \"a unui parcurs\" și \"mi-a plăcut\"

Silviu, observ aici o căutare minimalistă a identității ca o fugă de o clipă, atât de concludentă prin ultima strofă, unde apare și conștientizarea a ceea ce, deși în prezent e doar un vis, va vrea mai târziu să capete identitate. E un fel de secțiune transversală a unul parcurs prin propriul sine necunoscut, ca și cum cineva ar filma un pictor în timp ce pictează.

Sunt unele redundanțe pe ici pe colo, dar cred că le poți gasi și singur... sau poate că sunt repetiții intenționate.

M-a plăcut mai ales \"mă cuprind ca o spirală\" – îmi inspiră structura ADN-ului, ca depozit de trăsături ancestrale, dar și ca o scară circulară.

Monica

Lory, felicitări pentru lansare și pentru spiritul atât deschis față de oamenii din jurul tău, o calitate nu foarte des întâlnită pe la noi. În privința poeziilor, eu zic să ții cont de critici, dar mai ales de vocea ta interioară fără de care nici criticii nu ar avea ce să critice :) Cu drag,

Poemul pare o rugăciune în care sunt asumate tot felul de slăbiciuni, chiar și cele închipuite… o rugă sinceră deci. Un dialog despre ideea de Dumnezeu. Remarc expresia \"calul acesta monoton și mărginit\" pentru că m-a dus cu gândul la teorema lui Weierstrass, că \"orice șir monoton și mărginit e convergent\"… eu văd aici poezia concepută ca pe un mijloc de transport viu, ca pe un șir de ipostaze ale unui cal zburător ce ne poartă spre un scop anume, poate spre \"un pumn de semne\"... Mi-a mai plăcut jocul de la \"pește peste pește…\" și de altfel toată strofa a treia… Poemul surprinde atât zbaterea fizică, bătăile inimii și pulsul din vene, cât și emoția transpusă până în cerebral a actului creator. Frumos, semn că punctul de convergență nu e unul oarecare…

Mihai, nu știu de unde a scos INS acel procent... Dacă e adevărat, probabil este expresia unui statistician puțin prea prăpăstios. Cred că n-ar trebui să așteptăm cu mâinile în sân să se ajungă la manele date la maxim la fiecare colț de stradă... (De multă vreme mă gândesc la prelucrarea lor într-un mod artistic mai deosebit.) De aceea există artiști, profesori, mass-media, instituții de profil care pot și trebuie să aibă un cuvânt de spus în domeniu. După părerea mea atâta vreme cât există un gap între ’telectuali și maneliști nu vom ajunge prea departe. Este nevoie de inițiativă din ambele părți pentru a nu ajunge la \"bătăi, furturi și tot cortegiul de lucruri bune de la această nație\" (mie nu-mi prea place cuvântul ăsta, \"nație\", folosit așa de peiorativ în cazul de față).

Menționez că vorbesc în cunoștință de cauză. Mai precis am studiat problema prin prisma a ceea ce Ovidiu atinge tangențial: identitatea afro-americanilor. Numai prin manifestarea nevoii de identitate culturală (pe care eu o asociez cu maneliștii) și prin educație (asociere cu aripa intelectuală) au reușit negrii din America să mai șteargă din prejudecățile albilor întărite cu pasaje din Kant sau Hegel. Din punct de vedere politic, Toni Morrison, o scriitoare de culoare nobelistă, a afirmat într-un eseu prin anii ’90, că Bill Clinton este (a fost) \"primul președinte de culoare american\". Cred că, pentru a ajunge la această afirmație, îți trebuie ceva \"creieri creți\", vorba lui Cory.

Mai mult decât atât, am trăit câteva luni în Creteil, o suburbie a Parisului, unde locuiește populație de culoare în proporție de peste trei sferturi. Am avut niște experiențe interesante despre care poate voi avea ocazia să scriu. Una dintre ele ar fi că în primele două zile aveam o curiozitate fantastică: mă uitam pe furiș la tenul întunecat, la ochii lor atât de diferiți. Până la urmă mi-am făcut prieteni de culoare.

În plus, la mine în cartier (Berceni) sunt vecini de culoare și cred că respectul reciproc este primul lucru la care trebuie să ne gândim, oricât de neagră le-ar fi pielea, oricare ar fi țara de unde vin, pentru că nu cred că au plecat de acolo de bine. Nu contest că ar putea să apară probleme, dar cred că trebuie evitată luarea în tragic.

Sper să nu aruncați cu pietre. Ovidiu, mă bucur că ai deschis subiectul.

inel de copac
într-un zăvoi luminos
mai crește unul

La mulți ani, român d\'or!

La mulți ani, Moxzal! Ce nume ai ales... ce-o însemna oare? e un Zamolxe cu membrele corpului reamplasate? :-)

La mulți ani, Vladimir, sau “zile în plus” cum e și titlul! Față de acum un an când am pus piciorul pe tărâmul agoniei, versurile îmi par mai bine structurate sau poate doar altfel structurate. Am remarcat tenacitatea și păstrarea unor teme și motive de la o poezie la alta, ca o țesătură tridimensională în stil propriu, care ține de cald atât versurilor, cât și cititorilor. Dacă nu mă-nșel, am impresia că nu împlinești 33 de ani sau poate ai crescut într-un an cât alții în trei... :-)

Anton, am râs din toată inima și-am și strănutat a noroc de cât piper poate să aibă o poveste din spatele unei știri despre un… oarecare incendiu. Cum ar veni, apartamentul din blocul H arde și Sanda se piaptănă, de până și ei îi ia fusta foc! Bine realizat dialogul în prima parte. Captează atenția.

În partea a doua observațiile ironice, fluctuând de la personaje la narator și invers, întrețin flăcăruia textului, ca să fiu în ton, până la ultimul rând unde aflăm că soldații greșiseră adresa și că incendiul de fapt continuă dincolo de text și nici nu se știe dacă se va stinge vreodată.

Remarc cu zâmbetul pe buze doar două dintre pasajele care pe mine una m-au amuzat:

“Zgomotul dopului acoperi pentru o clipă trosnetul flăcărilor, sau poate chiar el, focul s-a oprit un moment curios să vadă ce se petrece.” (personificare superbă!)

“fugind deja spre ușă cu pantalonii cuprinși de câteva flăcări mici dar vioaie.” (dă efect dinamic atât personajului, cât și textului)

Probabil e un text scris ca să mai uităm de inundații… :-)) Că am văzut oameni care deja făceau haz de necaz, iar unii au spus bine că s-a dărâmat, că și-așa vroiam să-mi fac altă casă. Râsu’-plânsu’, nu glumă!

Deci, că toate încep și se sfârșesc cu deci, show must gooo ooon!...

Ela (parcă nu-mi vine să-ți spun cu numele nou...), m-a surprins plăcut ultimul vers amintindu-mi de o pieta sculptată în cuvinte... frumos poem... cuvântul \"sacadat\" îmi pare puțin discordant totuși.
Cu drag,

La mulți ani, Hanna! Cu umorul tău m-am delectat adesea... Nu știu ce-i mai bun decât un zâmbet și o mână de ajutor la nevoie. Cu mult drag,

La multi ani, mister al afacerilor externe! Sa fii fericita, sanatoasa si sa te bucuri de toate cate sunt in jur si de starile care te traverseaza. Cu drag,

Nuța, pemul tău mă duce cu gândul la cântecul lebedei, la vorba aceea care spune că atunci când mori, mori singur… în același timp nu pot să nu mă gândesc totuși că a precepe un cântec al unei păsări străine e semn că singurătatea își are rostul ei… de a fi drum spre un alt fel de a fi. O sinteză frumoasă care îmi amintește de scurtele poeme ale poetului chinez Li Po. Cu drag,

Florin, am retinut \"soapte pe care nu le putem pricepe\". Observ ca ele au o tendinta de interiorizare. Daca in unul sau in celalalt vom vedea... Dar de ce gandul e o condamnare? Chiar daca pare ratacire, a dedica \"franturi de libertati pierdute\" mi se pare ca e un fel de a castiga libertate... Frumoase ganduri. Cu drag,

În primul rând, îi felicit pe toți cei trei poeziști pentru apariția în noul număr al revistei Poezia. Creațiile lor m-au încântat adesea, chiar dacă nu am comentat de fiecare dată.

În al doilea rând, te salut, Alina, nu doar pentru că scrii frumos (de ex. “femeia clepsidră” din “the other side” mi-a rămas în minte și în inimă), ci și pentru că te ocupi cu dăruire de partea practică a existenței poeziilor.

În al treilea rând, aș vrea să-i mulțumesc redactorului șef al revistei, domnului Cassian Maria Spiridon, pentru premiul pe care mi l-a acordat acum aproximativ o lună la Colocviul Național “Mihai Eminescu” de la Iași. Atunci nu am avut ocazia să îl întâlnesc așa că îi mulțumesc pe această cale.

Cu mult drag,