incendiu

Focul ardea cu pălălăi mari și din când în când se colora în albastru din cauza gazelor, probabil. Se auzeau trosnind lemnele mobilierului și sticla spartă a geamurilor. Erau primii sosiți la eveniment, ea, Sanda, reporteră la televiziunea locală, și Vali, cameramanul. Un telefon anonim i-a anunțat de producerea incendiului la blocul H din cartierul Inox, la apartamentul 5, etajul 1. Era 2 noaptea și abia reușiră să găsească un taxi. - Urcăm? întrebă cameramanul. - Da, chiar acum, să ne grăbim, răspunse reporterița Trecură printre locatarii adunați în fața blocului în așteptarea pompierilor și, cu șervețele umede în dreptul nasului, urcară cele 16 trepte până la apartamentul incendiat. Ajunși în dreptul ușii, se opriră urmărind fumul gros ce ieșea de sub ea. Sunară. Nimic, nici un zgomot, cu excepția celui specific al focului ce mistuia mobila. Ba nu, le răspunse parcă un sunet sec, explodase tubul de la televizor. Sanda lipi urechea de ușă, „ia taci puțin” zise ea, „parcă aud ceva”. Într-adevăr, din casă se auzea o voce parcă strigând după ajutor. - Să intrăm, zise Vali, nu trebuie să întârziem nici un moment. Împinseră în ușă. Aceasta nu ceda eforturilor, cu toate că lemnul ei era pe jumătate ars.. După a treia încercare Vali apăsă clanța și ușa se deschise ușor cu un mic scârțâit. De pe holul apartamentului un bătrân, căzut în genunchi, se chinuia să-și stingă pijamaua cuprinsă de foc. - Bună seara, zise Sanda, „Vali, focalizează pe subiect, te rog”. Dumneavoastră sunteți proprietarul? Cum a început incendiul? Și de la ce? Cum vă numiți? Apoi scoase din geantă oglinda și rujul și din câteva mișcări de poignet își contură buzele. „Vali, camera pe mine dragule, apoi panoramezi. Stai puțin, să-mi aranjez și fusta, ia uite cum stă pe mine…” Bătrânul îi trimise o privire uimită și rugătoare în timp ce-și arunca o cană cu apă peste mâna stângă, din care ieșea un fum subțire și alb. Un miros de păr ars îi învălui pe toți trei, așa că Vali mai scoase un șervețel umed pe care i-l întinse bătrânului. Acesta nu observă gestul, era preocupat să-și stingă un crac al pantalonului. Era îmbrăcat în pijama peste care aruncase un capot de damă din deftină, albastru cu model în carouri. - Deci nu știu, de la aragaz, cred. Mă ajutați? Baba mea e în dormitor, hai s-o scoatem. - Și de când sunteți căsătoriți? Aveți și copii? - Deci cucoană, îți arde de glume? Aici mor oameni și dumneata vii cu chestii de-astea? - Poate aveți dușmani… Să fie un incendiu provocat? Cine credeți că ar fi putut să-l provoace? Afară se auzeau deja sirenele mașinilor de pompieri. Între timp și celălalt crac al pantalonului luase foc. Și mâneca stângă a cameramanului. - N-am coniță, doar acesta, administratorul, fir-ar mama lui de nenorocit că mă încarcă la întreținere. Deci vedeți că v-a luat foc fusta. Femeia luă cana din mâna bătrânului și își stinse poalele fustei cu apa din ea. - Să continuăm, atunci. Observ că nu prea colaborați cu presa. Aveți copii? Scoase din poșetă o cutiuță de plastic. Nu doriți un tic-tac? Are efect răcoritor. - Deci da, am copii, dar nu stau cu noi. Tot din vina administratorului. Mulțumesc, nu, mi-ar fi plăcut guma de mestecat, dar nici dinți nu mai am, iar placa a rămas în dormitor. - Păi cum așa? Întrebă Sanda în timp ce stingea cu pantoful preșul din hol. Ce treabă are administratorul cu copiii dumneavoastră? Apoi luă o bucată din piciorul mesei cu jar la capăt și cu un gest scurt și teatral își aprinse un Marlboro lights. Aveți o scrumieră? - Ba are, și el și instalatorii că sunt toți niște nenorociți. Scrumieră n-am că nu mai fumez de 10 ani de când am fost bolnav de plămâni, dar puteți scruma pe jos, oricum trebuie să facem curat. Îmi dați cana aia să o umplu? Sanda îi întinse cana bătrânului și acesta intră în veceul de serviciu unde apa de la chiuvetă continua să curgă. Uite, n-au reparat chiuveta, și asta s-a stricat după ce am pus apometrele, exact a doua zi. De câte ori i-am rugat să vie… Cameramanul își mută aparatul pe celălalt umăr și-l înfășură în bluza de trening cu care venise. „e lânică…PNA, nu arde”, se simți el dator să explice. Bătrânul pipăi materialul și rămase o clipă îngândurat. „mda…bun…avea și baba mea o bluză tot cam așa. Þine și de frig.” Afară se auzeau deja comenzile date de pompierii care sosiseră la fața locului. „drepți, stânga-mprejur, ascultă comanda la mine, soldat, la stânga, la dreapta, prezentați arm’, tonul la cântec, pe loc repaus. Adu bă, boule, scara”. Era instrucția de front pe care fiecare soldat al armatei române trebuia să și-o însușească la perfecție. - Citiți literatură? întrebă Vali, intrând în sufragerie după gazdă, care ținea cu grijă cana în mână, și după Sanda. Ce multe cărți aveți…într-adevăr, în biblioteca mistuită aproape jumătate de foc, se mai puteau distinge câteva sute de volume, dintre cele care nu arseseră, bineînțeles. Pe o măsuță din fier forjat și sticlă afumată, se vedeau două cărți neatinse de foc, pe copertele cărora Vali citi cu greutate din cauza petelor circulare de vin „La psychanalyse du feu, Paris, Gallimard” și „L’eau et les rêves” amândouă de Gaston Bachelard. „Ia te uită ce citește moșu’, apă și foc... interesant contrast”. Vru s-o facă atentă și pe reporteriță asupra celor două cărți însă aceasta îl privea nervoasă. - Aici eu pun întrebări, interveni Sanda. Mai bine ai grijă ce filmezi și vezi că ți se topește obiectivul. Avea dreptate, ea era șefa, ea trebuia să se ocupe de interviuri, șeful lor cel mare le-o spusese foarte clar într-o zi : „fiecare cu treaba lui, tu Sanda cu microfonul și întrebările și celălalt cu filmatul. Să nu încurcați rolurile. Eu de exemplu îmi beau cafeaua”. - Deci poate vreți să vă servesc cu ceva, aveam niște coniac pe aici prin bar, dar cred că în condițiile de față nu e cazul, coniacul e cam inflamabil. Poate niște bere, dar și aia trebuie să fie caldă că n-am apucat să o pun în frigider. Am un frigider Arctic, din ăla vechi, nici ăsta nu mai are viață în el. Din cauza administratorului. Sau poate doriți o cafeluță, am și fără cofeină. Cu asta e mai ușor de rezolvat, e deja în ibric, nici nu durează mult s-o încălzim, doar o punem pe masă puțin. - Nu, mulțumim, am vrea să ne povestiți viața dumneavoastră. Când v-ați născut, ce școli ați urmat…prima dragoste…alea, alea…păreți un om interesant sunt convinsă că viața dumneavoastră e ca un roman de Coelho. Se întrerupse o clipă, parcă nu Coelho îl chema pe scriitorul ăla…Pe scări se auzeau tropăind ghetele soldaților, care urcau la etajele superioare, spre acoperiș, conform comenzii date de ofițerul sau subofițerul lor „marș la obiectiv, sus pe scări”. - Ba eu aș cam bea ceva, zise cameramanul. Mi s-a cam uscat gâtul. Văd o sticlă de spumos, se poate? Și cafea, desigur. Cu două lingurițe de zahăr. - Se poate, de ce nu? Uite, de aia uitasem…am cumpărat-o s-o beau cu baba mea când am făcut 50 de ani de căsătorie. De fapt ea a cumpărat-o, eu am băut în oraș cu prietenii, așa că a rămas nedesfăcută. N-ați vrea totuși să mergem în dormitor să vedem ce face? Fără să aștepte răspuns, bătrânul se târî până în bucătărie de unde reveni după un timp cu ibricul de cafea și zahărul într-un borcan de muștar. Așeză cu grijă ibricul pe sticla încinsă iar borcanul îl puse în buzunarul halatului. Deci, continuă el, nu vreți să vedem ce face baba mea? În ultimul timp nu s-a simțit prea bine, tușea des și avea dureri de șale. Are dureri de mult, nu a scăpat de ele nici cu mofete, noi mergem an de an la Balvanioș, dar nici acolo nu mai e ca înainte. Vreți să vedem ce face? Vreți? Dacă nu vreți nu e nici o problemă. - Mai târziu, zise reporterița. Acum să continuăm. Între timp cameramanul destupă sticla. Zgomotul dopului acoperi pentru o clipă trosnetul flăcărilor, sau poate chiar el, focul s-a oprit un moment curios să vadă ce se petrece. - Să punem și o muzică în surdină, pentru decor. Aveți un casetofon sau un radio prin casă, nu? întrebă reporterița. - Da, am. Bătrînul se duse la aparatul de radio portativ așezat pe pervaz „îl pun la geam, e semnalul mai bun” și îl aprinse. Apoi deschise fereastra și strigă la oamenii adunați în fața blocului: „Mai încet, da’ se poate? Vă rog mult, să ne respectăm. Mulțumesc”. La radio se transmitea muzică clasică, Händel, Music For the Royal Fireworks. - Aș fi preferat muzica apelor, zise cameramanul, asta cu artificiile mă indispune. În general germanii au o muzică depresivă, mai puțin Wagner. Rușii sunt preferații mei, ascult mereu acasă „Tablouri dintr-o eschibiție”. - Expoziție, îl corectă reporterița. Vezi că le încurci. Amesteci germana cu româna. Bătrânul schimbă postul. Manele merg? Sau poate niște știri. Se auzi glasul nevăzut al unui comentator. Ia uite ce zic ăștia, că arde undeva. Vai de capul lor! Se auzi soneria. „Cine să fie la ora asta?” se întrebară toți, însă doar bătrânul își expuse întrebarea cu voce tare. „Mă duc să văd”. „Lăsați că deschid eu” zise Vali, fugind deja spre ușă cu pantalonii cuprinși de câteva flăcări mici dar vioaie. Deschise ușa cu greutate, o parte din pragul de sus arsese și bloca buna ei funcționare. Din prag, cu fața surâzătoare, un pompier în uniformă militară i se adresă: - Să trăiți, ne scuzați de deranj, am văzut lumină și-am intrat. „Sorescu”, își zise cameramanul, „băieți culți pompierii ăștia, cred că e o selecție strictă la ei”. Nu știți unde e pisica? - Ce pisică? Unde? - Păi urgența. Am primit telefon să dăm jos o pisică din pom la adresa asta. Acum căutăm pe stăpânul ei. Nu e blocul G? garsonierele? - Nu. Aici e blocul H. - G-urile sunt mai în josul străzii. Sunt blocuri mai vechi, din alea fără uși, confort 3, se auzi vocea bătrânului din sufragerie. Și nu am pisică. Adică am avut una, acum câțiva ani, o birmaneză. Era așa frumoasă… avea și pedigri. Într-o zi a dispărut. - Aha, zise soldatul. Am și eu la mine acasă, la țară, la Putineiu una cu pete gri. E bună, prinde șoareci, dar se împuiază prea des. Dacă vreți un pisoi, vă aduc la prima permisie. Dar parcă miroase a ars? Sau mi se pare mie? - A, da. Se poate. De la foc. Știți, ne-a luat foc apartamentul. - Asta trebuie să fie, se mai întâmplă. Atunci vă rog să ne scuzați de deranj. Ne așteaptă plotonierul. Datoria înainte de toate. Și nu vă uit cu pisoiul. Să trăiți! Noapte bună! - Noapte bună, zise cameramanul și închise ușa. După cîteva minute se auziră din nou bătăi în ușă. Soneria nu mai funcționa, probabil cablul electric se arsese. Deschise de data asta Sanda. În cadrul ușii, doi bărbați tineri unul dintrei ținea în mînă o furculiță. - Bună seara, se adresă unul dintre ei. Pardon, săru’ mâna. Și ne iertați de deranj la ora asta. Dar am văzut că nu dormeați. - Bună seara, răspunse femeia. Îl căutați pe proprietar? Sau ați venit să ne ajutați să stimgem focul? - De fapt…continuă bărbatul. De fapt, știți, noi suntem vecini, dar stăm la scara cealaltă, la D. azi este ziua băiatului, și arătă cu furculița spre celălalt mai tînăr. Face optișpe ani, adică se majorează. - Ah, ce frumos…dar de ce nu intrați? Știți eu nu sunt proprietara. - A, nu. Vă mulțumim dar nu puteam, avem treabă. Știți băiatul meu a organizat o mică petrecere. Au venit toți colegii lui de clasă, ba chiar mai mulți. S-a pregătit și el cum a putut, adică mai mult noi, părinții. Că doar pe el îl avem. Cu mîncare, cu băutură…adică vă rog să nu mă înțelegeți greșit, băutură mai puțină, doar bere. Am luat și niște copane de pui. Vreți să vă aduc și dumneavoastră? Sanda se întoarse către ceilalți și îi întrebă: Vrea cineva pui fript? Cum nu primi nici un răspuns se hotărî totuși să accepte în numele celorlalți. - Da, mulțumim pentru gest. Trei bucăți ajung. - Dar mai avem o mică problemă și vă rog să ne ajutați. Ni s-a stins focul la grătar cu friptura pe el. N-ați putea să ne dați și nouă niște jar? Uite, de la ușa asta de pildă. Că tot nu vă mai trebuie.